Eu l-am iertat pe nenea Ticu. În primul rând, "clientul nostru, stăpânul nostru ". Nu în ultimul rând, avea un fel deosebit de a fi, de a vorbi. Era charismatic.
Relația noastră cu el e veche, încă de pe vremea când, asociind coafezele cu asistentele care ne făceau injecții, începeam "a plânge cu zece rânduri de lacrimi", de ni se făceau obrajii roșii-vineții, a tropăi din picioare și a ne ține cu ambele mânuțe de gâtul Mamei sau de cadrul ușii de la intrarea în salonul-coafor din spatele Complexului Bulevard.
Cred că ajunseseră să ne cunoască după timbrul și intensitatea bocetului, tocmai din capătul Bulevardului. Că toate își dădeau jos halatele albe și rămâneau în haine de stradă, iar una dintre ele, în ciuda suspinelor care ne scuturau din creștet până-n tălpi, reușea să ne tundă oarecum simetric.
Până când ai noștri s-au săturat să tot dezbrace frizerițele și au decis să ne ducă la nenea Ticu. La frizeria de pe Unirii, puțin mai la vale de terasa care, pe atunci, era a unei cofetării.
Nenea Ticu era "frizerul lui Tata", la el se tundea toată lumea bună a târgului, cu programare mai ceva ca la stomatolog. Avea halat alb, dar nu ne inspira teamă, ci admirație. Acolo, la el, nu era ciripeala neîntreruptă din salonul-coafor. Bărbații dădeau mâna unii cu alții, citeau ziarul, mai schimbau câte o vorbă. Nu prindeau copiii de fălcuțe, nu-i ventuzau pe obraji lăsându-le urme de ruj, nu-și pițigăiau glasul când le vorbeau.
Dar... la nenea Ticu ne-a dus Mama.
Care, din fan periuță, a decis brusc să schimbe stilul și și-a dat seama că e fan Mireille Mathieu. Așa că, de la nenea Ticu eu am ieșit o variantă în miniatură a ceva ce semăna în ochii unui miop în prag de orbire cu celebra cântăreață, o Mireille Mathieu de 4-5 ani, cu ochii mari, aproape rotunzi, negri și cu o tunsoare care, sigur, nici lui nenea Ticu nu-i plăcea cum îmi stătea.
Afară, în cartier, cei mai mărișori au început să dezbată problema în mod serios, întrebându-se dacă m-au tuns cu un castron pe cap, cu un ceaun, sau cu o cască din filmele despre al Doilea Război Mondial.
Eu eram, totuși, fericită că m-a tuns nenea Ticu.
Și mai ales că, a doua zi, am aflat că le mai făcuseră la vreo câteva prietene, mămicile lor, programare la nenea Ticu și la castronul / ceaunul / casca din al Doilea Război Mondial.
Cum de mi-am amintit de această întâmplare? Am dat peste fotografia de mai jos, pe Facebook. Și am avut un deja-vu. Cam așa arătam eu, pe la 4-5 ani, când începusem a mă tunde, ca lumea bună a târgului, la nenea Ticu... Bine, cu mici diferențe. Foarte mici.
(Mihaela Arhip)
