Într-un timp în care ritmul vieții devine tot mai alert și apăsător, mulți botoșăneni bat la porțile mănăstirilor pentru a-și regăsi pacea interioară. În special la sfârșit de săptămână, pelerinajul religios este modalitatea prin care oamenii ies din cotidianul zgomotos, scapă de grijile orașului și se reîncarcă sufletește.
Mănăstirile din județul Botoșani devin astfel un refugiu ideal pentru meditație și rugăciune. Credincioși practicanți sau nu, pentru mulți, pelerinajul poate fi o experiență transformatoare. Iar Botoșaniul nu duce lipsă de astfel de locuri. Încărcate de istorie și de cultură, mănăstirile sunt nu doar oaze de liniște, ci și adevărate bijuterii arhitecturale.
Vă invităm astăzi la Mănăstirea Balș. Un simplu sondaj printre botoșăneni scoate la iveală o situație mai puțin obișnuită: foarte mulți știu de existența acestei mănăstiri, însă prea puțini pot oferi indicații despre locul unde ea se află. Asta în primul rând pentru că, fiind situat în adâncul pădurii, la granița dintre județele Iași și Botoșani, așezământul religios nu este deloc ușor de găsit de către pelerinii mai puțin experimentați.
Mănăstirea Balș se află pe ținutul comunei Frumușica, județul Botoșani, fiind situată la aproximativ 7 kilometri de orașul Flămânzi și la 15 kilometri N-V de orașul Hârlău.
Vitregiile timpului și misiuni călugărești
Este unul dintre cele mai încercate lăcașuri de cult din județul Botoșani. Se știe că a fost ridicat în urmă cu 260 de ani, după cum atestă prima mențiune documentară din 1766, fiind ctitorit de Grigore Balș. La scurt timp de la ridicarea așezământului, are loc un conflict între obștea mănăstirii și șătrarul Aslan, cel din urmă dând foc lăcașului. Se pare, însă, că inima mănăstirii a continuat să palpite, fiind chiar readusă la viață în 1819, când la Balș vine, de la Mănăstirea Războieni, monahia Ecaterina Ursachi (devenită ulterior schimonahia Evghenia).
În anul 1835, cu sprijinul hatmanului Lascăr Sturza, este zidită biserica de piatră și cărămidă, care vor dăinui până astăzi. În același an sunt construite și câteva chilii pentru obștea de maici.
Peste 10 ani, în 1845, la mijloc de ianuarie, la Schitul Balș este trimisă o nouă stareță, monahia Irina, fostă viețuitoare a mănăstirilor Văratec și Rădeni.
În 1851, la Balș viețuiau 55 de monahii. Se construiesc noi chilii, dar și o cișmea în fața bisericii, apa fiind adusă prin tuburi ceramice de la o distanță de doi kilometri. Lângă cișmea se afla o cruce de piatră, al cărei postament există și astăzi.
Din acea perioadă se păstrează un Sfânt Potir pe care este înscris: „Pomenește, Doamne, pe schimonahia Irina, prima stareță a schitului Balș și pe Veniamina Kalmutki cu tot neamul lor. 15 mai 1851”.
În 1870, după votarea Legii secularizării averilor mănăstirești (1863), Schitul Balș a fost închis.
Rămâne închis vreme de 75 de ani, până în 1945, când așezământul a fost redeschis ca schit de călugări, având trei viețuitori. Însă rugăciunile se vor auzi doar vreme de 14 ani, pentru că, în urma Decretului 410 din anul 1959, regimul comunist a închis din nou Schitul Balș.
Călugărul Isidor și cireșul din altar
Urmează alți 32 de ani de dureroasă tăcere. Până când, în anul 1991, în pădurea de la Balș se încumetă să intre un om, dornic să slujească biserica Lui Hristos.
Călugărul Isidor Bucătaru a fost cel care și-a asumat o cruce grea: de a face din nou să respire Balșul secular. Imaginea așezământului era, în acel an 1991, greu de exprimat în cuvinte. O biserică ruinată, fără acoperiș, ziduri degradate și aproape prăbușite, iar în mijlocul altarului crescuse un cireș sălbatic.
A fost nevoie de multă muncă, de credință nestrămutată. În 1994, biserica a fost pictată, iar în 1996 a fost săvârșită resfințirea așezământului, de către IPS Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, pe atunci episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.
Astăzi, însă, Mănăstirea Balș, chiar dacă are puțini viețuitori, atrage creștinii din întreaga Moldovă. De 35 de ani, părintele stareț Isidor Bucătaru se îngrijește de păstrarea și înfrumusețarea mănăstirii pe care o păstorește.
Pelerinii străbat drumurile forestiere sau cărările știute doar de ei pentru a ajunge la cele două hramuri ale mănăstirii: Sfânta Treime și Schimbarea la Față a Domnului.
Deși drumul nu este ușor, cei care au simțit liniștea locului și ospitalitatea obștii revin mereu la Mănăstirea Balș.