Într-o zi de 22 octombrie 2020, doamna doctor se stingea din viață discret, lăsând în urmă modelul unui profesionist adevărat, dar mai ales al unui om cu o cultură aleasă. În acel 22 octombrie, sistemul pe care îl slujise mai bine de 40 de ani nu reușea să o salveze pe cea care iubea viața și se dăruia celorlalți cu credință și dragoste.
Olga Mandache a fost un medic blând, de ”modă veche”, cum din ce în ce mai puțini avem astăzi prin preajmă. Îmi amintesc și astăzi casa cochetă, caldă, cu amintiri pitite prin toate sertarele, cu cărți vechi, scrisori, pagini pe care își adunase poveștile extraordinarei sale vieți. Doamna doctor Olga Mandache avea 83 de ani când am realizat interviul pentru cititorii Știri Botoșani. Priveam uluită către un om care venea din vremea lui Enescu cel de demult, din timpul cenaclurilor cu Otilia Cazimir, din anii tumultuoși care ni-l luaseră pe Labiș. Eram pregătită să vorbim despre medicină, carieră, sănătate. Și m-am pomenit într-o frumoasă sporovăială despre poeți și poezii, despre splendorile lumii create. Mi-a vorbit atunci, în acel mijloc de ianuarie, despre Eliade și Blaga, despre Țuțea și Villon. Despre muzică, artă, filosofie… Scrisese chiar și o carte (”Călătorind prin viața mea”), pe care ne-a lăsat-o drept mângâiere, dar mai ales drept mărturie a unui suflet ales.
”…am dat mâna cu George Enescu. Doamne! Era un bărbat cu părul așa frumos, cu chip senin. Îi venea o șuviță așa, mereu pe frunte. Concertele erau deosebite! Venea lume multă!”, mărturisea doamna doctor.
S-a stins la 85 de ani. Dr. Olga Mandache a fost printre cei puțini care, în timpul studiilor sanitare, a asistat la prima operație pe cord deschis din România, realizată la Iași de ilustrul chirurg Gheorghe Chipail (n. 15 februarie 1905, satul Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani – d. 2 august 1997, Iași). Chirurg care, nu peste mult timp, avea să îi propună să rămână în clinică, prevăzându-i o strălucită carieră universitară. Doamna doctor Mandache a refuzat. La fel cum avea să refuze, peste ani, și propunerea ministrului Sănătății de a veni în Clinica Fundeni, după ce susținuse în fața oficialului un foarte dificil examen.
Își amintea mereu cu emoție de operația care avea să intre în istorie. "În 1950, chirurgul Gheorghe Chipail a realizat prima operație pe cord, la un copil. Eram la Iași, în stagiu la Școala Sanitară, noi eram la etaj și priveam în sala de operație. Atunci nu am conștientizat (că asistă la un eveniment ce va intra în istoria medicinei, nota red.). A fost primul medic din țara noastră, el, venit dintr-un sat din Botoșani, care a făcut prima operație pe cord. Era un om deosebit, un om dulce, plăcut, care inspira bunătate. Un om atât de modest! L-am reîntâlnit în facultate. El ne cerea să facem tot, de la munca de infirmieră, asistentă și apoi medic. Ne spunea: să respectați, pentru că de la asistentă și de la infirmieră o să învățați meserie. Și a avut dreptate. Prezentam dimineața la raport cazurile pe care le aveam. Am avut un bolnav cu neoplasm esofagian. Mi-a dat să pregătesc tema. Profesorului i-a plăcut, când a văzut că am ceva în cap, așa că mă lua mereu și mergeam la operații mai simple, ca cele de apendicită – eram mâna a doua, dădeam instrumentele, făceam nodurile... M-a inițiat în chirurgie. La examenul de stat a fost foarte plăcut. Se adresa tuturor cu "colega". După ce am dat examenul de stat m-a chemat în cabinet și mi-a propus să rămân în clinică", ne mărturisea dr. Olga Mandache
Doamna doctor a călătorit prin veac parcă anume spre a culege frumusețile timpului. Avea un chip mereu luminos, nu știai ce o locuiește mai mult: pacea privirii, neliniștea spiritului, zgândăreala artistică sau curiozitatea, continua și scotocitoarea curiozitate.
Cât de important este pentru un medic să își deschidă mintea și către partea spirituală, artistică a vieții? Ce adaugă arta științei medicale?, o întrebam pe doamna doctor în anii din urmă.
”Din experiența pe care am trăit-o eu, mie mi-a fost de mare folosință. În special cunoștințele de filosofie. Filosofia nu este decât o latură a vieții spirituale. Te face să înțelegi lumea, dar în același timp să te înțelegi și pe tine. Îți dă acea rigurozitate a gândirii și a rațiunii încât pentru mine, ca medic, mi-a fost de mare folos în stabilirea unui diagnostic cât mai aproape de corectitudine. Plus că mi-a îmbogățit orizontul cultural. Totdeauna medicina s-a înrudit cu literatura, cu pictura. E ca o altă viață. Toate acestea îți vibrează în suflet ca niște unde care te transformă. Participarea la concerte, de pildă, îți dă o stare sufletească deosebită, asemănătoate narcozei, care ai vrea să țină la infinit. O stare de narcoză naturală, desigur!”, spunea dr. Olga Mandache.
Se poate medicină fără Dumnezeu?
”Nu! Cei care nu cred în Dumnezeu dau cele mai multe eșecuri. Noi trăim între lumi: noi și Dumnezeu. Dacă nu îl ai pe Dumnezeu alături, dacă nu crezi în Dumnezeu, nu ai nici acea intuiție de a începe și de a isprăvi un lucru. In fața unui bolnav ești ca în fața unei cărți. Nu știi despre ce e vorba în ea, dar studiind înveți ce să iei din ea, ce să reții. Vă spun sincer..., îmi făceam cruce cu limba de multe ori. Da, am simțit cum parcă ți se deschide ceva în creier. Vă spun un lucru mai intim: când eram în fața unui bolnav mai dificil, cu multe probleme, după ce stăteam de vorbă, la un moment dat simțeam în creier ca o scânteie, imediat îmi revenea în minte o anumită supoziție asupra unui diagnostic. Am fost pusă în situații grave. Am făcut spital greu, la urgențe...”.
Dumnezeu să îi lumineze veșnicia!