Doamna doctor este, la 83 de ani, un om care a călătorit prin veac parcă anume spre a culege frumusețile timpului. Privindu-i chipul, nu știi ce o locuiește mai mult: pacea privirii, neliniștea spiritului, zgândăreala artistică sau curiozitatea, continua și scotocitoarea curiozitate!
Un interviu cu un medic a devenit, astfel, o frumoasă sporovăială despre poeți și poezii. Despre cum a cunoscut-o pe Otilia Cazimir și despre tristețea cumplită de la moartea lui Labiș. Despre cum a dat mâna cu George Enescu, dar mai presus, despre toate splendorile lumii create. Este uimitor cum de la o greu încercată naștere, asistată în noaptea de Înviere, discuția curge în câteva minute către Don Quijote, Eliade și Maitreyi, Blaga, Țuțea sau Villon. "L-am redescoperit pe Eliade", îmi mărturisește cu emoție. "Eliade a ținut mult cu generația tânără, a vrut mult ca cei tineri să izbutească să facă ceea ce nu a reușit generația lui. Dar nu a beneficiat de libertate literară decât puțin în România. "Profetism românesc", iată, l-am recitit. Mi-a plăcut ce scrie despre Blaga. Ce frumos îi vorbește aici despre curajul creației!"...
Când era foarte tânără, a asistat la prima operație pe cord deschis din România, realizată la Iași de ilustrul chirurg Gheorghe Chipail (n. 15 februarie 1905, satul Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani – d. 2 august 1997, Iași). Pe care l-a reîntâlnit în facultatea ieșeană și care i-a propus să rămână în clinică, fapt ce i-ar fi deschis calea către cariera universitară. A refuzat. Peste ani, după un alt examen greu susținut la București, în fața ministrului Sănătății de atunci, a fost ispitită din nou, de această dată să rămână în Clinica Fundeni. Și din nou a refuzat. S-a întors în Moldova și aici a rămas până astăzi.
-Doamna doctor, v-ați născut în anul 1935, în același an cu Nicolae Labiș, poetul care a trăit doar 21 de ani. Citeați în adolescență poeziile lui Labiș, îl cunoșteau tinerii pe poet?
-Cum să nu?
-Cum era Labiș? Ce însemna el pentru generația dvs., în fapt și generația lui?
-Era nu prea înalt de statură, un tip foarte isteț, întreprinzător. Mai târziu, când eram la Fălticeni, îmi povestea cineva că venea mereu la Rădășeni, unde eu am făcut serviciu. Venea la o cabană frumoasă, cu un iaz unde creștea pește. Acolo venea Labiș, se întâlnea cu prietenii. Dacă trăia, dacă nu avea nefericitul accident, ar fi ajuns un al doilea Eminescu!
-Cum a primit generația dvs. vestea morții lui Labiș?
-Era o tristețe extraordinară! Mai ales în zona Fălticeni, unde îl știa toată lumea. Și la noi la fel a fost, aveam un coleg medic mai în vârstă, el ne-a chemat în cabinetul lui și am păstrat un moment de reculegere, apoi toți au derulat viața lui, cum a fost și ce a putut să se întâmple ca să se piardă un așa poet! Știam Moartea căprioarei... Mi-am închipuit mereu că această poezie a fost o intuiție a sfârșitului, o prevestire.
-"Moartea căprioarei" este despre o perioadă foarte grea pentru România: seceta si foametea din 1946. Și dumneavoastră, doamna doctor, ați fost un copil al războiului, un copil al foametei... Dacă ați scrie din durerea acelor ani, cum ar fi poemul dvs.?
-Unul foarte trist. O tristețe extraordinară! Începuse războiul...
-Vă amintiți când, copil fiind, ați realizat cu adevărat ce înseamnă războiul?
-Îmi amintesc foarte bine. Îmi amintesc cum au venit nemții, eram destul de mică, și ne ascundeam pe sub paturi. Eram în satul nostru, în comuna Mileanca. Părinții mei erau în lacrimi, era o sărăcie cumplită. După trecerea nemților, apoi s-au întors armele și au venit sovieticii. Apoi în 46 a venit seceta, lumea era foarte săracă. Au fost ani foarte grei. Era încă monarhie în România. S-a instalat comunismul apoi... A venit reforma învățământului, au urmat transformări pe plan social, politic, mulți cetățeni au fost dezrădăcinați... O tulburare cumplită, parcă pluteai într-un neant, nu mai știai unde să apuci. Oamenii nu mai aveau de mâncare, plecau în sud, de unde se întorceau cu porumb.
Deși eram copil, am trăit niște stări sufletești care m-au marcat. Părinții mei au fost distruși. Așteptau să vină americanii. Și americanii nu au mai venit...
-A fost un moment anume care v-a marcat, din anii aceia?
-Eram în anul doi la Școala Medie Tehnică Sanitară și m-au trimis acasă, să aduc adeverință precum că părinții meu au dat pământul la colectiv. Am stat trei săptămâni acasă pentru că tata nu voia să dea pământul. Mama a spus atunci: Copiii trebuie să învețe! Și până la urmă au dat pământul, am primit adeverință și m-am întors la școală.
-Nu v-a mai primit la școală până când tata nu a cedat pământul?
-Ne-au trimis acasă de la Iași, să nu ne întoarcem fără adeverință.
-Un sacrificiu imens! Părinții au renunțat la pământ pentru a vă deschide drumul spre carte. Ați simți asta vreodată ca pe o povară?
-Am simțit! Părinții aveau o stare materială foarte bună, cu prăvălie, magazin cu de toate. Era singurul magazin în sat. Le-au confiscat tot. Avea tata și un atelier de croitorie și cizmărie. Faptul că i-au confiscat tot, și tata văzând că nu mai are posibilități de a ne întreține, problema era în principal școala noastră, a celor trei copii, l-a afectat mult și pe el...
-Război, foamete, comunism... Ați trăit toate acestea. Dar astăzi, doamna doctor, este grea viața?
-Este grea pentru populația mijlocie și pentru cea de jos. La noi, astăzi, sunt două extreme. Cei foarte bogați și săracii. Ce văd acum, tulburarea din țara noastră... Au intuit în populație numai gânduri triste, nu le asigură o posibilitate de a duce traiul mai departe. Iar ei sunt doar pentru propriul câștig. Au sărăcit țara...
-Ca medic, ce diagnostic ați pune societății de astăzi? Așa tristă cum e?
-I-aș spune că e într-o stare depresivă, dar nici nu văd perspectiva de a se ridica. Pentru că, așa cum văd eu, lucrurile nu se vor liniști prea curând. Va dura mult...
-Se va prăbuși definitiv?
-Cred că, până la urmă, boala se va vindeca. Nu de tot, dar în mare măsură, trebuie răbdare. Populația își va reveni. În acest timp generațiile noi vor mai schimba mentalitățile.
-În cine aveți încredere?
-În generațiile care vin. Cred că mai durează cel puțin 10 ani pentru ca populația că reintre într-un ritm normal.
-Doamna doctor, am citit în cartea dvs., "Călătorind prin viața mea", pe care ați publicat-o spre finalul anului 2017, că iubiți nu doar medicina, ci și poezia, arta, literatura. Vă mai amintiți întâlnirea cu Otilia Cazimir, de pildă?
-Când eu eram în anul trei la Școala Medie Tehnică Sanitară, în 1954, profesoara mea de română a văzut că am puțină înclinație și m-a luat la cenaclul literar. Acolo am cunoscut-o pe Otilia Cazimir. Era o fire foarte blândă și foarte bună, prietenoasă. Din primul moment am simțit că are și ea o simpatie pentru mine. Eu am simpatizat-o mai mult pentru povestirile ei pentru copii. Era poetă de manual, se învăța la școală. În 1954 tocmai publicase poezia Baba iarna intră-n sat. Peste câțiva ani, când și eu am devenit mamă și am avut fetiță și băiat, m-am întors la poezia ei, Nani, pui!
-Ați scris în carte așa: “Am avut un trai modest, dar bogat sufletește și spiritual". Trăim, astăzi, într-o vreme a materialului...
-Eu m-am completat cu soțul meu, care era un spirit artistic. El cu muzica, eu cu literatura. Ne-am completat, am dus o viață spirituală. Eram amândoi foarte credincioși. Participam la toate evenimentele culturale ale vremii. Cu partea materială... Aveam strictul necesar, făcut cu rate. Până și lustrele le cumpărasem cu rate. Salariul nu era așa mare, dar ne ajungea să acoperim cheltuielile. Pe linie medicală am fost cooptată în brigada științifică, am participat la congrese.
-Ați urmat Școala Medie Sanitară la Iași. Viitorul liceu sanitar...
-A fost o mare șansă pentru mine. Terminasem șapte clase elementare făcute tot în mediul rural, în Hudești. Am avut șansă de profesori calificați la Hudești. Profesori de română care mi-au deschis ușile către literatura română. Când am venit la Școala Sanitară am fost foarte încântată: eu, dintr-un sat din fundul Moldovei, am ajuns să studiez într-un centru universitar. Aveam 19 ani când am intrat la Școala Sanitară. Am fost șefa clasei.
-Și totuși, la Facultatea de Medicină ați mers abia după 6 ani de la terminarea Școlii Sanitare! De ce așa târziu?
-Eu am terminat cu diplomă de merit, care îmi dădea dreptul de a intra la Medicină fără examen. Când am venit acasă, părinții au spus că ar fi bine să intru în serviciu, 6 ani erau mulți pentru ei să mă țină la facultate. Nu mi-am dat atunci seama ce ratez... Am luat serviciu ca asistentă la Zvoriștea, o comună foarte frumoasă.
-Dar dacă foloseați acea diplomă... Nu mai exista Zvoriștea, nu mai exista prima iubire și ultima, cum îi spuneți...
-Da, acolo mi-a fost frică să nu se întâmple ceva care să mă împiedice să îmi realizez visul de a merge mai departe. Dar situația a fost de așa natură că la Zvoriștea l-am cunoscut pe soțul meu. Prima dragoste și ultima, da. Ne-am căsătorit, am venit în Dorohoi. Soțul era economist la Direcția Sanitară a orașului. Era mai mare cu 7 ani. Am funcționat apoi la Maternitate la Dorohoi. Șeful secției – eu fiind singura cu studii medii – m-a inițiat în tratamente medicale, făceam foile de observații. Am fost jumătate de medic acolo. Într-o zi mă întreabă: cum de nu ai mers la facultate? I-am povestit situația materială... Am venit acasă, m-a răscolit. În sufletul meu era dorința asta... Aveam fetița mică, stăteam cu soacra mea, o femeie extraordinară, care m-a iubit foarte mult. Ținea foarte mult la fetița mea. În vara aceea am învățat. Am luat-o așa serios, mi-am procurat cărțile! Șansa mea a fost că am avut profesori foarte buni la Școala Sanitară. Vine luna septembrie. Am mers la Iași, erau în jur de 2000 de candidați, cu 300 de locuri. Eram descurajată. Din Dorohoi am fost 12 candidați, am reușit numai eu și încă o elevă care abia terminase liceul, ea a ajuns apoi medic anestezist la Iași. A fost ceva de vis.
-Era greu examenul la vremea aceea?
-Atunci, la Medicină dădeai întâi tezele, apoi intrai la oral – la anatomie, fiziologie, chimie și zoologie. Intram dintr-o cameră în alta. Ultima probă, anatomie și fiziologie. Mi-a căzut ceva cu rinichiul, eu având profesori buni m-am descurcat. Profesorul s-a mirat, m-a întrebat unde am studiat. Îmi pusese 10.
-Ați asistat la operația chirurgului Gheorghe Chipail, care a intrat în istorie.
-Da, în 1950 a realizat prima operație pe cord, la un copil. Eram în stagiu la Școala Sanitară, noi eram la etaj și priveam în sala de operație.
-Știați că e un eveniment care va intra în istoria medicinei?
-Atunci nu am conștientizat. A fost primul medic din țara noastră, el, venit dintr-un sat din Botoșani, care a făcut prima operație pe cord. Era un om deosebit, un om dulce, plăcut, care inspira bunătate. Un om atât de modest! L-am reîntâlnit în facultate. El ne cerea să facem tot, de la munca de infirmieră, asistentă și apoi medic. Ne spunea: să respectați, pentru că de la asistentă și de la infirmieră o să învățați meserie. Și a avut dreptate. Prezentam dimineața la raport cazurile pe care le aveam. Am avut un bolnav cu neoplasm esofagian. Mi-a dat să pregătesc tema. Profesorului i-a plăcut, când a văzut că am ceva în cap, așa că mă lua mereu și mergeam la operații mai simple, ca cele de apendicită – eram mâna a doua, dădeam instrumentele, făceam nodurile... M-a inițiat în chirurgie. La examenul de stat a fost foarte plăcut. Se adresa tuturor cu colega. După ce am dat examenul de stat m-a chemat în cabinet și mi-a propus să rămân în clinică. I-am spus care e situația mea. Să știți că am regretat foarte mult. Nu cred că ajungeam profesor, dar...
-Rămânerea în clinică era o ușă către cariera universitară...
-Da, era primul pas către cariera universitară. La fel am pățit și când am dat concursul de medic primar la București. În 1987, la Spitalul clinic Fundeni, Un examen foarte greu, șeful comisiei era ministrul Sănătății, Proca. Era foarte greu. Am expus foarte bine, am prezentat cazul clinic ca la carte. I-a plăcut foarte mult, iar la urmă mi-a spus la fel: Dacă nu vreau să rămân în clinica Fundeni. Mulțumesc, am spus, îmi pare rău, dar sunt tocmai din Dorohoi, sunt căsătorită, am copil. Mi-a urat drum bun! Am regretat, da. Chiar foarte mult. Dar faptul că am făcut un examen clinic atât de bun mi-a dat mare încredere.
-Ați terminat facultatea în anul 1967. Ați ajuns la Rădășeni. O perioadă asupra căreia vreau să poposim...
-Perioada cea mai frumoasă din stagiul de practică! Am făcut trei ani în acel sat. Experiența de acolo a fost, pentru mine, ca un șuvoi de apă...
-Apă rece sau...
-Apă lină, care mi-a șlefuit interiorul sufletesc și m-a îmbogățit din punct de vedere spiritual, pentru că era un sat de oameni foarte credincioși. Când mă chema la un bolnav, chema întâi medicul, apoi preotul. Ne întâlneam împreună la capul bolnavului, lucram împreună. Am avut noroc acolo, trei ani nu am avut nici un deces. Atunci era foarte grav, erai criticat prin ședințe, era o groază pentru toți medicii, mai ales cu mortalitatea infantilă. M-am legat de oamenii de acolo, am botezat acolo, în trei ani, patru copii.
-Medicina nu era atât de avansată ca în zilele noastre. Medicul se baza mai mult pe el însuși...
-Pe intuiție, da! Aveai nevoie de foarte multe cunoștințe. Noi, medicii, aveam stetoscopul și aparatul de tensiune. Dacă mai ceream o analiză... Însă dispensarul era bine dotat. Aveam microscop, primeam reactivi și făceam analizele la hepatită, de exemplu. Stăteam mult de vorbă cu bolnavul pentru a stabili anamneza, așa îmi făceam o impresie și imediat parcă în creier îmi sugera o supoziție de diagnostic.
-Ce s-a schimbat între timp?
-S-a perfecționat mult, în special în privința explorărilor, a investigațiilor. Medicii de astăzi nu se mai bazează așa mult pe anamneză, nu mai au răbdare să stea de vorbă cu omul, se recurge imediat la investigații. Să știți că investigațiile dau și erori uneori.
-Un medic din generația dvs. mărturisea că, în anii 70, de pildă, foarte rar se auzea de un caz de leucemie la copii. Față de explozia de astăzi...
-Atunci lumea se alimenta mai natural. După anii 75-80 au început cu chimicalele. Oamenii la țară creșteau păsăsi, vite, aveau lactate. Plus verdețuri, fructe.
-Ce boli vă speriau atunci?
-Atunci, da, la copii erau epidemiile de rujeolă, oreion. Era scarlatina în floare. Mai erau și cazuri de poliomielită. Hepatita epidemică cu virus A, se lua mai ales din alimentație. Dar de cancer foarte rar auzeam... Apoi bolile cardiovasculare, la oamenii mai în vârstă. Și boli de rinichi, nefrita în special la copii. Mai aveam copii cu amigdalită, cu complicații care le afectau inima pentru că părinții nu veneau la timp la medic. Și astăzi mai sunt, dar mai rare, se tratează mai bine. Atunci nici antibiotice nu erau, se găsea greu și penicilina. Astăzi, da, sunt foarte multe leucemii la copii. Eu leg de Cernobâl. Remanența este pe ani și ani. Plus alimentația, care nu mai este naturală.
-Să ne întoarcem din nou în timpul muzicii, al artei. Ați scris în carte: "Am avut fericita șansă în viață să îl cunosc personal, să îi vizionez concertele pe care le-a ținut la Dorohoi!"
-George Enescu. Doamne! Născut la Liveni, a murit în 1955. În ultima parte a vieții mai venea vara la Dorohoi, făcea parastas la părinți. Spunea că trebuie să vină măcar o dată pe an, să se reculeagă pe locurile unde s-a născut. Venea la Liveni și la Dorohoi, la Mihăileni. A susținut un concert la Dorohoi, la Casa de Cultură. Cineva din familie făcuse serviciu la Liveni, a fost contabil la cooperativă. A venit și el la concert, a vorbit cu George Enescu despre locurile de la Liveni și, fiind împreună, ne-a prezentat. Așa am dat mâna cu George Enescu. Doamne! Era un bărbat cu părul așa frumos, cu chip senin. Îi venea o șuviță așa, mereu pe frunte. Concertele erau deosebite! Venea lume multă! Am fost apoi la muzeu, peste mulți ani, și am dat de o notiță a lui Dumitru Furtună, care scria: Cât o să zici Liveni, o să zici Enescu. Și cât poporul român va trăi sub soare, va spune Eminescu!
-Iată, am făcut un interviu cu un medic și parcă am vorbit mai mult despre literatură, despre artă. Dacă nu ați fi făcut Medicina, oare ce ați fi ales?
-Filologia, desigur! Și filosofia. Cu filosofia m-am intersectat, cu arta de asemenea.
-Cât de important este pentru un medic să își deschidă mintea și către partea spirituală, artistică a vieții? Ce adaugă arta științei medicale?
-Din experiența pe care am trăit-o eu, mie mi-a fost de mare folosință. În special cunoștințele de filosofie. Filosofia nu este decât o latură a vieții spirituale. Te face să înțelegi lumea, dar în același timp să te înțelegi și pe tine. Îți dă acea rigurozitate a gândirii și a rațiunii încât pentru mine, ca medic, mi-a fost de mare folos în stabilirea unui diagnostic cât mai aproape de corectitudine. Plus că mi-a îmbogățit orizontul cultural. Totdeauna medicina s-a înrudit cu literatura, cu pictura. E ca o altă viață. Toate acestea îți vibrează în suflet ca niște unde care te transformă. Participarea la concerte, de pildă, îți dă o stare sufletească deosebită, asemănătoate narcozei, care ai vrea să țină la infinit. O stare de narcoză naturală, desigur!
-Se poate medicină fără Dumnezeu?
-Nu! Cei care nu cred în Dumnezeu dau cele mai multe eșecuri. Noi trăim între lumi: noi și Dumnezeu. Dacă nu îl ai pe Dumnezeu alături, dacă nu crezi în Dumnezeu, nu ai nici acea intuiție de a începe și de a isprăvi un lucru. In fața unui bolnav ești ca în fața unei cărți. Nu știi despre ce e vorba în ea, dar studiind înveți ce să iei din ea, ce să reții. Vă spun sincer..., îmi făceam cruce cu limba de multe ori. Da, am simțit cum parcă ți se deschide ceva în creier. Vă spun un lucru mai intim: când eram în fața unui bolnav mai dificil, cu multe probleme, după ce stăteam de vorbă, la un moment dat simțeam în creier ca o scânteie, imediat îmi revenea în minte o anumită supoziție asupra unui diagnostic. Am fost pusă în situații grave. Am făcut spital greu, la urgențe...
-Vă amintiți o întâmplare care v-a întărit în credință, în profesie?
-În primii ani de stagiu am avut o gravidă, era primul pacient chiar. Eram la Rădășeni, în seara de Înviere. Într-un sat departe, noroi, am mers cu căruța. Am avut emoții, am stat toată noaptea de Înviere și am păzit femeia, iar abia dimineața femeia a născut doi gemeni. Era o casă sărăcăcioasă, nu avea de nici unele. Femeiea era pe rogojină, cu un covoraș de țară deasupra. Nu a putut fi trimisă la Maternitate. Grav era că nu a eliminat placenta. Eram într-o situație! Am spus: Doamne, ajută-mă! Noroc că avea săpun în casă, cu căldarea mi-au turnat apă, m-am spălat pe mâini și am introdus mâna, am detașat și eliminat placenta întreagă.
-Pentru cine nu știe, cât de grav este dacă o femeie nu elimină placenta după naștere?
-Foarte grav! Face hemoragie, intră în șoc și se pierde. Am crezut că o pierd, dar am reușit cu bine! Am stat și a doua zi, au venit oamenii cu pască și cu cozonac... Copiii au trăit, s-au făcut mari. Era bine atunci că erai obligat să faci stagiu la țară. Erai pus în multe situații, te inițiai în meserie. Astăzi se face mai mult în oraș... dar cazul cel mai greu a fost la contagioase, cu un copilaș de meningită. Pe care l-am salvat, iar când a plecat din spital m-a cuprins cu brațele, să mă sărute. Am trăit atunci un moment înălțător, mi-am zis: Doamne, am salvat o nouă lumină! A fost ceva atât de înălțător și o mulțumire sufletească aparte. Am avut multe asemenea cazuri.
-Ce v-a ținut aproape de oameni, de meserie, de Dumnezeu?
-Chemarea spre umanitate, însuflețită de o scânteie de divinitate și acompaniată de cele două aripi ale sufletului: dragostea și muzica, așa cum le numea Berlioz. Iar Beethoven spunea că muzica este graiul sufletului care trezește în om nu instincte, ci sentimentele cele mai profunde ale sufletului.
-Și medicina cum e? O puteți descrie cu alte cuvinte? Oare aceasta să fie esența?
-Asta este, da!