Vineri, 18 ianuarie 2019, puțin trecut de ora 16.30. O distinsă doamnă intră în sala Bibliotecii. Are în mână un trandafir pe care îl poartă delicat între degete. Atrage privirile pentru că, da, este o lansare de carte fără flori. Pe un ecran se derulează fotografii. Camelia Răileanu copilă, Camelia elevă, zglobie adolescentă, apoi zâmbetul ei de fată frumoasă adulmecând înălțimea munților. Camelia la catedră, Camelia dansând, râzând, colindând viața cu un entuziasm răscolitor. Vocea Cameliei se joacă într-o poezie, scrisul ei împietrește privirea. Operația, capul bandajat, prietenii care devin braț de sprijin, primii pași de după operație, jurnalul. Și prăbușirea ce avea să vină...
O tristețe atipică a fost pe 18 ianuarie. Pentru că, iată, Camelia a reușit să adune împreună oamenii spre a le spune că viața trebuie trăită până în clipa din urmă. Dar mai ales le spune Camelia celor rămași în viață că moartea nu este definitivă, ci o nouă cale.
Camelia Răileanu a fost fiică, soră, colegă, iubită, prietenă. A fost un om care a ars trăind fiecare secundă. În urmă cu peste 20 de ani, într-o grădiniță din Botoșani, le preda celor mici limba franceză. Prichindeii de atunci au crescut, au aflat mai târziu povestea fostei lor profesoare. Unii au venit, vineri, la lansarea cărții Întoarcerea din Iad. A pășit cu emoție în sală și fosta educatoare a copiilor de atunci. Doamna cu un trandafir în mână. A urmărit cu emoție imaginile de pe ecran. A trăit cu intensitate fiecare cuvânt rostit despre Camelia. A lăcrimat, desigur, ascultând fragmente din jurnalul fetei de demult.
Aflăm după eveniment că doamna venise cu trandafirul pentru a-l dărui Cameliei. Pentru că era sigură că fosta ei colegă învinsese boala și că acum, iată, scrisese această tulburătoare carte despre Întoarcere... Întoarcerea din Iadul bolii crunte...
A aflat târziu – după ce a întrebat de ce nu mai apare Camelia – că autoarea cărții nu mai trăiește de aproape 17 ani. A aflat târziu că trandafirul trebuia trimis mult, mult mai departe decât micuța sală a bibliotecii din oraș. Dar, dincolo de fiorii întâmplării, povestea trandafirului rămâne un simbol al încrederii în Viață.
Camelia Răileanu, un destin înălțător
Camelia Răileanu s-a născut la Botoşani în zi de Sânziene, pe 24 iunie 1969. A fost elevă a Liceului Pedagogic „Nicolae Iorga”, apoi a absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Al I Cuza” Iaşi. A activat ca învăţător la Şcoala 13 şi profesor la Şcoala 16. La 28 de ani este diagnosticată cu tumoră cerebrală. A suportat operația pe creier, întorcându-se acasă cu o hemipareză. Mai mult, pentru a controla o eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului peste hăul sfâşietor.
Urmează trei ani şi jumătate de regim și mai dur. Şi totuşi, viaţa zvâcneşte în cuvinte, poemele îi bântuie sufletul şi mintea. Scrie continuu. Publică prima carte de poezii în 1998 (Dimineaţa cercului, Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum (Cîntec pentru cei nesinguri, Editura Grafik-Art, Botoşani).
A scris tot timpul, cât a purtat în creştet boala. Avea trei jurnale, lucra la cartea autobiografică Întoarcerea din Iad.
A crezut până în clipa căderii în agonie că va trăi. Întoarsă din Iad, începea drumul către Raiul poeţilor. Scria în caiete din ce în ce mai greu, culcată la orizontală și cu eforturi supraomenești. Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001 (8 noiembrie). Renunțarea la scris a fost, pentru Camelia Răileanu, renunțarea la viață. Doar gândurile și suferința cumplită au mai trăit-o până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oamenii dragi făcând fără oprire semnul Crucii. Pe 2 martie se ridica la Cer... Avea 33 de ani.
A o citi pe Camelia Răileanu nu e ca și cum ai coborî în suburbiile întunecate ale sufletului uman, pentru că tot ce a scris poeta născută de Sânziene este de o luciditate și o intuiție surprinzătoare, dar și de o amețitoare înălțime. Camelia Răileanu a trăit intens până în moarte. Și-a observat cu o tenacitate cutremurătoare propria suferință, a fost cel mai bun observator al degradării trupești, pe care a consemnat-o cu o luciditate aproape cinică. A urcat pe Golgota, a atins înălțimile și ne-a lăsat un roman-jurnal. Întoarcerea din Iad este tabloul în care ne regăsim și la care ne întoarcem.
Vineri, 18 ianuarie 2019, la Biblioteca Județeană din Botoșani a avut loc lansarea cărții postume a Cameliei Răileanu - "Întoarcerea din Iad. Jurnal", apărută la sfârșitul anului trecut la Editura EIKON, București. Au vorbit despre carte editorul Valentin Ajder, scriitorii Gellu Dorian și Vianu Mureșan, precum și doi dintre frații autoarei.
Gellu Dorian: "Camelia se întoarce nu din Iadul în care a trăit, ci din Raiul în care trăiește acum, și ne oferă o carte exemplară"
"Camelia revine, se întoarce aș spune că nu din Iad, ci din Rai cu această carte, cu acest jurnal, un exemplu de cronicar al timpului, al unei lumi pe care ea a trăit-o în felul ei, a înțeles-o în felul ei, a ales-o în felul ei. Fiecare pagină de aici, din acest jurnal, ilustrează o temeinică așezare în ceea ce se dorea a fi bine în românul ales. În această carte vedem cu adevărat cronicarul timpului, o lume pe care eu poate am uitat-o, am descoperit-o aici, în jurnalul Cameliei Răileanu. Care își creează în timpul jurnalului și în timpul experienței ei încă două personaje cu care comunică în această carte, pseudonimul Carmen Raicu și un altul, cu care își împletește realitatea trăirilor ei depășind durerea prin lectură, prin contact cu înaltele spirite, prin contact cu lumea bisericii. Este un jurnal livresc, cu trimiteri la lecturi extraordinare și la zi. E o lectură agreabilă, dar cu durerea că ieși din carte oarecum neîmplinit, pentru că nu poți să îi transmiți gândurile autoarei. Ea își continuă jurnalul prin acel departe, prin acel timp, cu siguranță.
Camelia se întoarce nu din Iadul în care a trăit, ci din Raiul în care trăiește acum și ne oferă o carte exemplară. Este un jurnal care – păstrând proporțiile – mi-a adus aminte de schimbările de imagine pe care le-a făcut jurnalul lui Mihai Sebastian când a apărut. A mișcat aproape lumea literară și acel compartiment de timp trăit de Mihail Sebastian, nu doar apariția jurnalului. Și Camelia mișcă un pic lumea. Iadul este aici, dar și Raiul tot aici este, încât noi, cei care trecem și prin bine și prin rău, și prin Iad, și prin Rai, discernem și aducem în fața lumii obiecte de acest fel. Este o carte care merită să fie citită și promovată pentru exemplaritatea ei. Este un exemplu despre cum îți poți înmagazina timpul pe care îl trăiești, fie el și cu durere, cum l-a trăit Camelia Răileanu. Un scriitor absolut autentic".
Valentin Ajder: "Un om talentat. Un scriitor plin de talent"
"În fața unei astfel de experiențe rămâi tulburat, marcat, îndurerat și îngândurat. De ce ne-am oprit asupra Cameliei? Pentru că a fost un om talentat. Un scriitor plin de talent. Care scria, cum zicea Ion Zubașcu, cu moartea în spate. La fel scria și Camelia, cu moartea în spate. Noi, cei mai inconștienți, care credem că avem de trăit încă o mie de ani, de obicei nu ne grăbim să ducem la bun sfârșit ceva. Începem un manuscris, îl lăsăm, începem o carte, o lăsăm... Probabil doar atunci când simți că poimâine nu e foarte departe de tine, atunci se actualizează toată gravitatea neamânării în noi. Și atunci facem tot ce trebuie să facem. De aceea această carte este autentică de la un capăt la altul și te lasă cu un fior care te obligă să îți amintești de ceea ce unul dintre împărații romani îl obliga pe un soldat să îi amintească, și anume faptul că e muritor".
Vianu Mureșan: "Mi s-a părut de un eroism uluitor"
"Cartea Cameliei te obligă aproape să intri la un nivel de gravitate a lecturii cărților biblice. Amintirea de moarte este începutul înțelepciunii. Dacă nu ar fi fost această scriere cu moartea în spate sau această asumare la limită între viață și moarte a fiecărei zile, a fiecărei ore, a fiecărei clipe, eu nu știu ce ar fi ieșit de sub pana Cameliei Răileanu. Dar scriind în acest fel, în acea situație, cu grozăvia morții în spate, mie mi se pare că s-a întmplat ceva mai important decât s-a întâmplat, de pildă, în transfigurările estetice ale lui Blecher, cu care această carte inevitabil sfârșește prin a fi asociată, pentru că Max Blecher a scris și el pe pat, îndoit de tuberculoza lui osoasă, practic tot ce a scris până la cei 29 de ani trăiți a fost într-o stare de teribilă durere fizică și neputință. El a găsit o cale estetică, a găsit un teatru al măștilor, un fel de evaziuni teatrale, un fel de întoarcere în niște magme organice mâloase ale ființei, niciodată nu l-am văzut țâșnind cu pasiune mistică, așa cum face Camelia, înspre Dumnezeu. În acest corp bolnav trebuie să înțelegem că un om care se află în situația Cameliei este prins ca într-un instrument de tortură de propriul corp. Sufletul, mintea, sensibilitatea, capacitatea de a simți durerea, de a simți neputință a unui astfel de om este situația celui condamnat să fie închis într-un instrument de tortură. Ea a refuzat tratamentele, doar ca să soarbă până la fund toată otrava durerii, toată otrava suferinței. Mi s-a părut de un eroism uluitor. Faptul că închisă în acest instrument de tortură, în care cea mai previzibilă mișcare este moartea, ea căuta drumul spre Dumnezeu, spre lumină, și propria boală este un drum al Crucii. (...)
Niciodată nu am văzut, în această carte, nici infatuare, nici impretinență. De fapt nu-l trage la răspundere pe Dumnezeu niciodată. Un om ajuns în situația asta se întreabă: de ce am fost ales eu?
Cu cât mergem spre finalul acestui jurnal, pasiunea ei religioasă, transfigurarea ei devin tot mai luminoase, în așa fel încât sfârșitul ei previzibil este aproape o apoteoză, o înălțare, îți imaginezi că în cele din urmă se eliberează".
Aurel Răileanu, fratele Cameliei: "A fost o luptătoare, asta transpare din toată scrierea ei, din viața ei"
"Ea a vrut foarte mult să trăiască, a făcut tot ce este omenește posibil. A evoluat spiritual, sufletește și din punct de vedere duhovnicesc pe parcursul celor patru ani și ceva, cât timp a fost imobilizată, în sensul că posibilitățile ei de mișcare erau limitate. A fost o luptătoare, asta transpare din toată scrierea ei, din viața ei, a luptat să trăiască, a luptat pentru alții, a trăit pentru alții, a trăit prin alții. Ea a fost mijlocul nostru, între cei cinci copii. Ne-a unit. A fost liantul dintre cei mari și cei mici. Au trecut aproape 17 ani, însă ea este vie în memoria și în amintirea noastră. Dacă vă veți regăsi în câteva dintre cuvintele ei ea se va bucura și ne vom bucura și noi".
Lăcrămioara Solomon, sora Cameliei: "E o carte tulburătoare, care te zdruncină puțin, dar e frumoasă, e vie și e plină de sensuri"
"Este un jurnal, găsim aici toate semnele autenticității, subiectivității, convențiile jurnalului, dar este mai mult decât atât. Este ceea ce spunea și domnul Gellu Dorian, o carte cu tot soiul de trimiteri livrești, aflăm despre personalități din diverse domenii, nu numai din domeniul literaturii, este o frescă socială a anilor din perioada Revoluției, nu este numai o carte despre timpul în care nu a fost bine Camelia, este o carte pentru fiecare dintre noi.
E pentru oricine, pentru fiecare. Este o carte în care te regăsești, chiar dacă ai cunoscut-o, chiar dacă nu ai cunoscut-o pe Camelia, pentru că e acolo viață, cu tot ce are viața, cu obstacole, cu așteptări, cu frustrări, cu prietenii. O citești, te regăsești. Sigur, și din cauza experienței dificile din perioada bolii devii trist când citești, este inevitabil. Este o carte tristă. Este o carte tulburătoare, dar e frumoasă. Se poate regăsi fiecare. În urma lecturii cărții cred că ne putem reevalua, cred că ne înțelegem mai bine pe noi, cu siguranță o să reevaluăm relațiile cu ceilalți, o să ni se schimbe viziunea personală asupra vieții noastre. Rămâne ca dvs. să confirmați sau nu. E o carte tulburătoare, care te zdruncină puțin, dar e frumoasă, e vie și e plină de sensuri".
Întoarcerea din Iad. Jurnal - Camelia Raileanu
An aparitie: 2018
Categoria: Memorii Jurnal
Editura: EIKON (Editor Valentin Ajder)
