de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Societatea românească nu s-a modernizat niciodată îndeajuns și pentru că nu a știut și nu a vrut să fie o societate incluzivă. Pentru că și atunci când școala a promovat o educație a incluziunii, mentalitățile, discursurile și practicile de zi cu zi pun mereu în față excluziunea.
De mici copii – iar asta de zeci, dacă nu de sute de ani – am auzit și am învățat că țiganii sunt leneși și fură copiii răi, că femeile trebuie să fie supuse, iar cele nesupuse sunt curve, că negrii sunt murdari, că evreii sunt jidani, că străinii sunt amenințători, că homosexualii sunt periculoși etc. Noi toate aceste lucruri le-am auzit în copilărie de mii de ori, le-am repetat în gând și cu voce tare, ca să fim feriți de oamenii răi, că nu-i bine maică să te amesteci tu cu oameni din ăștia.
Cei mai mulți dintre noi am crescut în culturi ale excluziunii, pentru că excluziunea e o operațiune mentală mult mai comodă decât incluziunea, care necesită un efort suplimentar de identificare a ceea ce ne unește, în vreme ce excluziunea identifică numaidecât diferența și o transformă în zid despărțitor și, nu-i așa, protector.
Daniela Crudu (foto), animatoare TV, a sunat la 112, reclamând că a fost bătută de iubit; întâmplarea a iscat numeroase reacții, unii ziariști, printre care și Grigore Cartianu, au avut drept primă tendință să atace victima.
Cazurile Târgu Mureș, Ditrău sau Cartianu-Crudu au de-a face cu același fenomen: educația noastră în materie de incluziune este de fapt spoială.
Suntem toleranți în teorie și pentru că așa dă bine, până când diferitul ne atinge nervul certitudinilor noastre profunde sau ne invadează spațiul confortului cotidian. Când ajunge prea aproape de noi, înălțăm zidul despărțitor al poveștii din copilărie și din jurul nostru despre „omul rău”, acela care are funcție de confirmare: „v-am spus eu că țiganul fură? V-am spus eu că negrul e murdar? V-am spus eu că Daniela Crudu e parașută?”
Nu suntem încă pregătiți ca societate pentru incluziune, adică pentru tratarea celuilalt ca ființă umană egală cu orice altă ființă umană. Asta se vede pe mulți dintre românii care trăiesc în Occident și care, intrând în contact cu tot felul de oameni diferiți (arabi, negri, pakistanezi) reușesc să își confirme ideile autentice cu care au plecat din satul lor.
Asta se vede în satele și orașele românești, unde femeia e bătută din obișnuință, pentru că așa au văzut și au învățat bărbații în familiile în care au crescut. Pentru că țiganii au fost cel mult tolerați la marginea satelor, iar homosexualii au fost mereu motiv de batjocură colectivă.
Incluziunea și dispariția prejudecăților și a stereotipurilor nu se pot produce decât printr-o voință colectivă de conviețuire colectivă. Nu e nimic marxist în asta și nici corect politic.
E suficient să recitiți comentariile la postările despre Daniela Crudu ca să vedeți cum răbufnește de sub toată poleiala noastră de oameni civilizați acel „și totuși...”, ca o fisură prin care țâșnește până la suprafață, cum a țâșnit la Cartianu, ideea profund sădită în noi că femeia este TOTUȘI o femeie ușoară, că orice am spune, și-a meritat-o TOTUȘI.
Faceți un experiment mental și puneți acest TOTUȘI în orice frază despre unguri, negri, homosexuali, țigani (și tot ce veți mai fi detestat vreodată) și veți vedea cât de evidentă e fraza, cât de ușor este ea de înțeles: „da, am prieteni unguri, dar TOTUȘI, Ardealul...”. „Nici cu țiganii nu am nimic, dar, TOTUȘI, nu în aceeași bancă, nu în aceeași clasă”.
Ei bine, ușurința cu care înțelegem aceste afirmații ne dă măsura precisă a solidității stereotipurilor provocatoare de violență excluzivă în noi.
Când vom realiza pe deplin că e ceva în neregulă cu asemenea raționamente, atunci vom începe, adică abia dacă vom începe să facem din incluziune, din acceptarea diferitului altceva decât o lozincă.
Și, mai ales, atunci vom începe să ne învingem fricile atavice și abil întreținute de cultura populară și de media că străinul este omul rău.
Iar ăsta nu e deloc un proces ușor, poate fi chiar dureros, pentru că a-ți extrage din mentalul individual și colectiv o parte din ideile și imaginile cu care ai crescut e ca și cum ți-ai pierde o parte din copilărie, din adevărurile ei elementare.
Fără să vrem să știm că aceste adevăruri sunt, de fapt, niște uriașe, dar trainice minciuni.