de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Pandemia și-a împrumutat modelul din sport: zi de zi batem noi recorduri, ca și cum în numărul de îmbolnăviri, de bolnavi grav și de morți ar fi vorba de niște performanțe. De la bun început înfățișarea pandemiei drept o chestiune de numărătoare și statistică i-a retras din periculozitate și, deci, din umanitate. A transformat suferința atâtor oameni, suferința proprie sau suferința după moartea celorlalți, într-un concurs, într-o macabră competiție în care, parcă, media abia așteaptă ca un nou record de bolnavi și morți să fie bătut ca să poată bate și televiziunile noi recorduri de audiență.

Agățarea pandemiei de cifre a făcut-o și mai invizibilă, mai imperceptibilă decât este: căci cifrele sunt o abstracție, procentele la fel. „16.000 mii de îmbolnăviri” și „400 de morți” sunt artificii administrative, care cu greu ne mai sperie, deoarece cu greu putem percepe miile și sutele. Între invizibilitatea virusului și imperceptibilitatea miilor de bolnavi, e loc pentru negaționiști să conteste însăși existența bolii și inutilitatea vaccinului.

Din toate aceste cifre, al căror adevăr însăși a putut fi pus la îndoială, lipsește un sens. Un sens, adică un înțeles: de ce se întâmplă toate acestea în acest fel? Dar și un sens ca direcție: încotro mergem? Iar România este acum neguvernată, pentru că cei chemați, aleși sau numiți să facă propuneri de sens sunt incompetenți și orgolioși, se joacă de-a puterea și se dispută în declarații rușinoase, considerând că recordul de îmbolnăviri și de morți îi va ajuta să atingă și ei noi recorduri în sondajele de opinie.

La cum arată România în acest moment, e limpede că nimeni nu a avut cu adevărat grija suferințelor celorlalți dacă ea nu a putut fi capitalizată partinic.

Orice record pandemic este o nouă culme a iresponsabilității politice.

Orice mort are în palatele bucureștene un responsabil care se ascunde de el de dragul luminilor rampei televizuale.