de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Odată cu valul patru al pandemiei, care riscă să fie și cel mai ucigător, intrăm într-o nouă fază a confruntărilor dintre filosofiile de viață ale semenilor noștri. Această confruntare se produce pe un teren al încrederii (deopotrivă în autorități și în ceilalți) profund erodat, uzat și lipsit de utilitate. Oamenii de pe diferite baricade realizează că pur și simplu e mai bine să nu aibă încredere în nimeni și să se descurce pe cont propriu. Acesta e cel puțin unul dintre argumentele antivacciniștilor, pe care l-am auzit de la persoane dragi mie: „nu am încredere în nimeni, nici măcar în mine, prin urmare prefer să nu mă vaccinez”, conform unui principiu al precauției greșit înțeles și dus la extremă.
Dar neîncrederea în ceilalți este și neîncredere în sine. Ceea ce la suprafață pare siguranța de sine a unei decizii este, sub scoarța asta subțire, uneori agresivă, o magmă de frici și incertitudini, o profundă vulnerabilitate și chiar multă slăbiciune în fața manipulărilor.
Amploarea îmbolnăvirilor din acest val îi va împinge pe unii nehotărâți să-și facă vaccinul de frică, dar, în același timp, îi va radicaliza pe antivacciniști, ale căror argumente devin tot mai suprarealiste, mai brutale sau mai opuse oricărei forme de dialog. Am întâlnit cu toții în jurul nostru astfel de argumente, printre oameni de o cultură cel puțin medie, dacă nu chiar superioară: o vegetariană refuză să se vaccineze pentru ca a auzit ea că vaccinul conține proteine de origine animală (o puritate demnă de cele mai fundamentaliste religii). O armată întreagă de alți semeni își exhibă inteligența socială defilând cu certificate false ca formă de protest sau de eschivare în fața unor autorități falimentare ale statului. În sfârșit, confruntați cu haosul din școli, pierduți între fizic și online, speriați mai mult de îmbolnăvire decât de lipsa educației, părinții au decis pe celebrele grupuri de whatsapp că subiectul vaccinului nu se discută din moment ce decizia de a nu se vaccina nici ei, nici copiii lor, a fost luată.
Lipsa educației științifice nu produce doar neîncredere în știință sau incapacitate de a deosebi între știință și impostură. Transformată în gândire șchioapă, insensibilă la logică, la argumentare și la dezbaterea de argumente, ea produce radicalizări și fanatisme. Care, la rândul lor, se vor traduce prin multe vieți pierdute, din nefericire. Nu cred că avem nevoie de o asemenea manifestare de darwinism social și sunt categoric împotriva ideii că trebuie să moară cineva ca să învățăm ceva din asta, ca societate. Pentru că nu învățăm nimic ca societate din asta: vor învăța unii, ici și colo, care își vor fi pierdut ființe dragi lor, dar societatea nu învață așa. Ea învață în timp, la școală, și învață prin existența legilor, aplicarea și respectarea lor în primul rând de către cei care le fac.
Lipsa educației științifice este o sursă de insecuritate publică și de vulnerabilitate socială, tradusă în expunere superioară la îmbolnăviri și în prețul ridicat în vieți omenești al deciziilor proaste luate de autorități, de responsabilii instituționali și, până la urmă, de fiecare dintre noi.