de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Putem măsura nivelul de degradare a vieții politice și publice din România după frecvența discursurilor despre români, patriotism, istorie, identitate, valori tradiționale, credință etc. Utilizarea inflaționistă a acestor teme, revenirea lor obsesivă în intervențiile politicienilor dovedește că nu au soluții la crizele care străbat societatea. E o înghesuială incredibilă azi pe aceste teme, partidele își smulg hălci din patriotismul festivist, oamenii politici își schimbă ținutele tradiționale mai ceva ca lenjeria intimă, toate pentru a demonstra cât de mult iubesc ei poporul, patria, românii care vor, care speră, care au nevoie, care trebuie să știe, care ar trăi așadar după chipul și imaginația lor.

Toate acestea rămân niște ficțiuni utile: ficțiuni, pentru că „poporul” nu există, „patria” nu există, „românii” nu există. Să ne înțelegem bine: nu există ca o entitate precis identificabilă și cu neputință de confundat. Fiecare înțelege ce vrea din „popor”, din „patrie”, din „români”, fiecare are povestea lui, fabula lui, imaginația lui. Sunt cadre goale care se pot umple de conținuturile cele mai diverse, în funcție de nevoile de moment. Și de aceea, deși sunt ficțiuni, ele sunt utile: ajută pentru că umplu ușor golurile din mintea politicienilor, pentru că îi ajută să-și mascheze lipsa de soluții la problemele reale și lipsa de chef pentru a se apleca asupra lor.

Pentru că e cel mai comod lucru din lume să declari că aceste ficțiuni sunt de fapt niște realități sacre, aflate sub asaltul permanent al unor dușmani la fel de imaginari și ei. Iar în acest scenariu, desigur, totul pleacă de la rolul pe care și-l rezervă cel care descrie asemenea imagini ale pericolului absolut: este rolul de salvator al „patriei”, al „poporului”, al „românilor”, este luptătorul curajos (așa-i că toți vorbesc despre curaj? „Mie nu mi-e teamă s-o spun”, zic unii), este eroul neînfricat, nerecunoscut azi, dar care va fi cu siguranță recuperat peste ani de manualele de istorie.

Majoritatea covârșitoare a clasei politice se înghesuie așadar în pătrățelul acestui discurs învățat prost pe de rost. În jurul lui, unde se află societatea reală, oamenii cu suferințele, cu nevoile și cu speranțele lor, nu e nimeni. Acolo nu patriotismul și lupta cu dușmanul lipsesc, ci spitalele decente, școlile decente, salariile decente, administrația decentă, drumurile decente și lista poate continua. Căci până la dușmanii imaginari care ne amenință, nu-i așa, ne storc de puteri zilnic grijile reale și mărunte, care nu încap nicidecum în discursurile sforăitoare ale patrioților de ocazie.