Centrul Botoşanilor, zi cu soare, aglomeraţie. Zona Pod de Piatră, zeci de oameni aşteaptă într-o staţie de autobuz. Se repara strada, bordura din dreptul trecerii de pietoni de la semafor este aşezată strâmb şi în grabă. Zumzet de voci, oameni pierduţi în ale lor, alţii se agită, cei mai mulţi în trecere.
-Ce-i, bre? Nu te ajută nimeni?!
Vocea ţiganului acoperă şi oameni şi maşini. Pe trecerea de pietoni, blocat de câteva minute bune, un sărman cerşetor în căruţul cu rotile priveşte neputinios spre oameni. Bordura e prea înaltă ca să poată fi trecută cu roţile betegite ale căruţului, astfel că bătrânului îi este imposibil să ajungă pe trotuar. Cu un picior tăiat şi două roţi stricate, are zeci de oameni în faţă care nu văd şi nu aud.
-Apăi am rugat un tânăr să mă ajute, n-o vrut şi iaca, stau aşa, să aştept vreun creştin, spune împăcat cu sine sărmanul.
-Ia, fă!, treci şi apucă de căruţ, să trecem omu` ista pe trotuar. Ţiganca, ascultătoare, pune mâna şi căruţul este pus, cu tot cu om, dincolo de obstacol. Cerşetorul ridică mână în semn de mulţumire şi se grăbeşte să plece mai departe.
Ţiganul, un tânăr de vreo 20 de ani, bine îmbrăcat şi cu un cercel strălucitor într-o ureche, ridică mâinile în aer, gestul nefiind lipsit de oarece teatralitate:
-Ce lume, bre! Ce lume!
Da, făceam şi eu parte din lumea aceea. Văzusem omul dincolo de bordură, dar ochiul meu doar contabiliza, nu cerceta, nu înţelegea. Toţi eram la fel, absorbiţi de problemele noastre, cufundaţi fiecare în altă lume.
De câte ori nu s-a întâmplat astfel pe stradă? Mergem, privim, ocolim obstacole, reacţionăm doar din instinct de apărare dacă, în vreun fel sau altul, suntem agresaţi verbal sau fizic. Ne recunoaştem prieteni, cunoştinţe, oameni dragi. Întoarcem privirea sau evităm cu graţie întâlniri cu oameni pe care nu ni-i dorim. Funcţionăm perfect, acţionăm conform programelor pe care ni le-am construit. Dar nu interacţionăm, nu percepem oamenii din jur. Privim fără să vedem. Auzim fără să înţelegem.
Mă întorc şi îl mai studiez o dată pe tânărul ţigan. Îmi spun: "Ne-ai dat o lecţie de viaţă. Jos pălăria, ţigane!", dar mă întreb fără să vreau dacă, chiar văzându-l cu adevărat, câţi dintre noi am fi făcut gestul de a pune mână pe căruţ.
Peste mai bine de o săptâmănâ îmi iese în faţă cerşetorul în căruţ. Privirea se opreşte întâi pe hainele murdare, apoi pe chipul sărmanului, absent şi liniştit. Îl văd alunecând de pe o bordură mică, pentru a traversa o alee. Mă uit imediat pe partea cealalta a aleii, unde mă aflam eu, şi aştept. Căruţul ajunge lângă mine şi da, se blochează cu roţile împingând în gol peste piatra de neclintit. Pun mâna şi, într-o clipă, căruţul trece pe partea cealaltă. Da, abia acum spun că am învăţat lecţia. Acum am văzut, nu doar am privit. Plec mai departe şi îmi spun din nou: Jos pălăria, ţigane!
