De la o vreme, tot mai obsesiv îmi vin în minte cuvintele Olgăi, personaj în piesa „Trei surori”, a lui Cehov: „Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti!”, fiecare zi oferindu-mi o perspectivă de interpretare diferită.
Trăiesc într-o lume distopică, în destrămare.
O lume întoarsă pe dos, ca o haină veche, căreia abia aşa îi vezi cusăturile desfăcute, nodurile care te zgâriau tiptil, pe ascuns, şi firele încâlcite.
De la o vreme, din ce în ce mai încâlcite.
Oameni pe care îi bănuiam de eleganţă morală au deprins vulgaritatea şi agresivitatea verbală, ridicând cuvintele ca pe nişte pietre şi aruncându-le unii împotriva celorlalţi. Şi nu această răbufnire mi-a îngreunat sufletul, fiecare ieşim câteodată din matcă şi inundăm ţărmuri străine, ci mai ales m-a uimit faptul că fiecare cuvânt lua treptat forma şi se potrivea aproape perfect în mâna celui care îl arunca.
De la o vreme, din ce în ce mai bine imita conturul celui care îl arunca.
Oameni pe care îi bănuiam de verticalitate au pierdut reperele fundamentale reale şi au aruncat vorbe fără să-i asculte cu adevărat pe ceilalţi, convinşi că deţin adevărul absolut. Şi nu această convingere a lor m-a dezamăgit, trăim toţi, uneori, iluzia înţelegerii profunde, ci mai ales afirmaţia lor că cine nu le împărtăşeşte părerile este împotriva lor, şi trebuie să îl radieze, strigându-i numele, dintr-o preţioasă listă de prieteni, aparent şi brusc importantă.
De la o vreme, din ce în ce mai aparent importantă.
Oameni pe care îi bănuiam de credinţă, au uitat că postul prin care trecem este şi disciplină spirituală şi mijloc de cumpătare, de pocăinţă şi de înălţare duhovnicească.
Oameni pe care îi bănuiam de echilibru, au început să calce mai apăsat cu piciorul drept. Sau cu stângul.
Oameni pe care îi bănuiam a fi sinceri, s-au dezis mai pe urmă de convingerile dintâi şi, purtând masca inocenţei, (se) întreabă acum de ce alţii au devenit brusc vulgari, agresivi, intransigenţi, imaturi, răi cu ceilalţi, mai ales cu cei care au rămas în neutralitate, ca ei, de pildă, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase. Şi nu duplicitatea şi demagogia aceasta m-au dezgustat, fiecare avem clipe de care suntem mai puţin mândri, ci mai ales măiestria cu care şi-au confecţionat masca de autenticitate, imaginea de fundal aproape credibilă şi convingătoare, masca de „vai, ce-au ajuns unii, noroc de noi, fireşte, care am rămas ca românul, imparţial...”
Trăiesc într-o lume distopică, o lume întoarsă pe dos, într-o aglomerare de privilegii de castă, alături de câţiva care au reuşit să rămână aproape de Cărţi, de Artă, de profesia lor, oricare este aceea, exercitată cu vocaţie, aproape de Tăcere, deşi au, fiecare în parte, convingeri (a)politice mai mult sau mai puţin ferme, pe care nu le ridică în văzul lumii şi nu le aruncă în poarta Cetăţii, fiindcă ştiu, prin educaţie, că este bine să le respecte pe ale celorlalţi. Şi că e posibil, fireşte, să nu deţină ei adevărul absolut.
Dar oameni pe care îi bănuiam a fi raţionali, au tăiat nasturii lumii şi acum se ceartă care capăt de aţă e mai potrivit, ca să-i coasă înapoi. Şi, în tot acest timp, lumea se destramă, se desface din încheieturi, scuturând şi nasturii şi capetele de aţă în abis.
De la o vreme, numai clasa politică autohtonă acţionează previzibil, din păcate.