Vrem să lăsăm celorlalÈ›i impresia că nu ne e teamă de nimic, însă nu-i tocmai aÈ™a, dimpotrivă, suntem plini de frici, de la cele natural-instinctuale – de război, dacă-È›i bate la ușă, de boală, dacă ghinionul ori alegerile nesăbuite te împing spre oncologie, de apă, dacă nu È™tii să înoÈ›i (măcar) într-o baltă, de înălÈ›imi, dacă È›i se surpă pieptul pe blocul de câteva etaje, de zgomote infernale, generate de furia semenilor ori a naturii, de anumite animale, adesea inofensive –, la cele psiho-sociale: pierderea locului de muncă, de a fi rănit, de eÈ™ec, de schimbare, de a vorbi în public, care fuzionează cu teama de a fi etichetat negativ de către cei din jur, de singurătate, de respingere. Cu certitudine sunt È™i alte tipuri de frici – pierderea libertății È™i moartea fiind printre ele. (Frica de Cel de Sus o lăsăm întreagă în lăuntrul nostru, fără s-o pângărim cu zbuciumul cotidian.) Toată evoluÈ›ia omenirii a respirat aÈ™ezat prin două coordonate: dorință È™i teamă. Vreau să întreprind ceva, dorinÈ›a mă motivează È™i trudesc în ritmul meu spre È›intă. Perfect! Dar, uneori, dintr-o fragilitate cultivată chiar în sânul familiei, dar È™i pentru echilibrare ori comoditate, intervine teama – dacă ratez, ce vor spune cei apropiaÈ›i, cum mă vor privi cei care mă cunosc?, dacă nu fac față situaÈ›iei, oare nu mă fac de ”cacao”?… Acel ”dacă”, care ne ucide suveran speranÈ›a È™i ne minează încrederea în sinele nostru (poate) divin. De câte ori am ratat oportunitățile pentru că teama ne-a ”înÈ›epat” discret sau torenÈ›ial fluxul energetic?!?
Lupta individului cu fricile pare disproporÈ›ionată È™i inutilă, de vreme ce, încă din copilărie, frica devine (adeseori) un argument întru educaÈ›ie, iar mai târziu descoperim că tot ansamblul normelor sociale are corespondență în expresia ,,frica păzeÈ™te bostănăria”. De aceea avem, la nivel de stat, un aparat represiv permanent suplimentat, flancat ”duios” de nelipsitele camere de luat vederi. Ca urmare, toaleta simÈ›urilor, despre care-am pomenit (È™i) cu altă ocazie, a ajuns la un clik distanță de privirea strident-lividă a Fratelui cel Mare orwellian, aÈ™a încât pe întreg corsetul legislativ-administrativ flutură surâzător drapelul fricii.
–O, să nu-mi spuneÈ›i, dragilor, că educaÈ›ia lucrează în noi, iar respectând regulile clubului social din care facem parte ne va fi bine! De acord, dar e o altă temă, pe care nu mi-am propus deloc s-o dezvolt. Pe mine mă interesează (acum) relaÈ›ia individului cu frica/teama È™i modalitățile prin care este evitată căderea în prizonieratul acesteia. AÈ™a că, disecând problema, apare întrebarea:
–Care-i cea mai mare frică a Omului?
–Frica de moarte È™i, pentru cei evoluaÈ›i, frica de a rata mântuirea.
Voi păși peste zona mântuirii, n-am căderea să cercetez un domeniu unde nici măcar corigent nu m-am învrednicit să ajung. Dar în perimetrul morÈ›ii, ca fiecare, probabil, m-am găsit adesea cu tolba fricii atârnată pe umeri. Însă, în mod straniu, după ce-am nivelat perseverent poteca ratării, am constat că dacă noi, oamenii, reuÈ™im să ucidem în forul interior teama de moarte, restul fricilor nu mai au nicio relevanță. Se poate? Greu! Dar cum? Prin detaÈ™are, resemnare?
DetaÈ™area e relevantă în măsura în care evaluezi obiectiv situaÈ›iile în care te găseÈ™ti. Vezi, de pildă, că un fleac oarecare te scoate din minÈ›i, iar după ceva vreme – uneori e vorba de clipe ori minute – realizezi că ai (re)acÈ›ionat ca un zevzec, producând (adesea) daune inutile, dacă nu chiar fatale. Dar, din punctul meu de vedere, în problema vindecării fricii de moarte, esenÈ›ială e valorificarea maximală a prezentului, fără speranÈ›e stupide înspre viitor. Să acÈ›ionezi permanent de parcă te-ai găsi în ultima zi a vieÈ›ii tale. (Oricum, nu È™tii când te capturează Doamna în Alb, aÈ™a încât, presupunând că tocmai È›i-a lustruit dricul, nu-È›i rămâne decât să te concentrezi senin pe zonele esenÈ›iale ale zilei!). Dar fii autentic, nu trăi drama ipocriziei ori a prudenÈ›ei excesive, generatoare de blocaj È™i de neviață, din teama (iarăși teama!) de a ieÈ™i candid de pe poteca obiÈ™nuinÈ›ei!
EÈ™ti astăzi într-o relaÈ›ie fastă cu cineva, unde preaplinul duduie năvalnic? TrăieÈ™te intens, ia tot ce poÈ›i, sorbi însetat fiecare moleculă de sevă din halca timpului! Nu cu paÈ™i mici, ”imberbi”, goi, ci cu determinarea matură ce-È›i È›âÈ™neÈ™te din străfunduri. Fă-È›i planuri clare, dar nu te agăța inflexibil de ele, nu deveni prizonierul lor! Ce faci dacă Destinul, Hazardul ori Planul Divin îÈ›i confiscă partenerul?! Te prăbuÈ™eÈ™ti? Te închizi în peÈ™tera amărăciunii? Respiri concentrat înspre ViaÈ›a de Apoi?! Pot fi variante, nobile prin esenÈ›a ascezei propuse, dar ucizi… Ucizi?! Pe cine?... Ucizi viaÈ›a din tine!
Când ajungi să conÈ™tientizezi fragilitatea condiÈ›iei individului pe Pământ, te bucuri de Viață plenar stând la aceeaÈ™i masă cu Moartea. Chiar ai puterea să schimbi cu Ea, amuzat, niscaiva impresii, mai vezi cum e vremea, vremurile, unde È›i s-au depozitat Visele, Trecutul, Bucuria. SeducÈ›ia adâncurilor nu face parte din jocul râvnit, dar, prin exerciÈ›iul lucidității, accepÈ›i relaxat orice propunere, conÈ™tient că, oricum te-ai rostogoli, EÈ™ecul te va cuprinde generos în braÈ›e. Anulezi, astfel, perspectiva găunoasă a veÈ™niciei vieÈ›ii – reper după care suntem proiectaÈ›i să ne amăgim în mai toate demersurile din călătoria de după naÈ™tere.
–Da, dar e o chestiune de timp, uneori bogat, nu-i cazul să invoci prezenÈ›a Doamnei în Alb, când viaÈ›a are parfum de eternitate!
–Chiar aÈ™a? Sigur?! Contează?
–Când eÈ™ti captiv în corabia ascezei, unde (doar) rutina te hrăneÈ™te egoist cu ”eÈ™ti bine”, contează, când însă îmbrățiÈ™ezi schimbarea, deoarece digeri abrupt ”mecanica” implacabilă a timpului interior, constaÈ›i că tot ce È›i se întâmplă e o È™ansă în evoluÈ›ie. Inclusiv suprimarea unei relaÈ›ii în care-ai investit ardență.
–EÈ™ti cam morbid…
–Nu, dimpotrivă, fac tot ce se poate pentru Viață – nutriÈ›ie adecvată, sport, post intermitent –, dar accept senin că acel ”tot ce se poate” e, uneori, insuficient în relaÈ›ie cu factorii pe care nu-i pot controla! TotuÈ™i, deÈ™i e strident, dacă după secunda de fericire admiÈ›i că e posibil să ardă tot, până È™i ultimul grăunte de memorie, te-ai vindecat de teamă. Fără nicio revoltă.
–Dar dacă viaÈ›a È›i-e sterilă, iar clipa de care vorbeÈ™ti nu are acces la fericire?
–Atunci e mai simplu, eÈ™ti ferit de ispite, nu te ancorezi în deÈ™ertăciunile lumeÈ™ti È™i nici n-ai vreun motiv să recurgi la autoflagelare, precum eroul din ,,Părintele Serghi”, al lui Tolstoi.
–Sau vine revolta subconÈ™tientului pentru viaÈ›a netrăită…
–De la o vreme, sufletul se pietrifică, revolta moare, iar o dată cu ea e sugrumată È™i teama de moarte. EÈ™ti aproape de esenÈ›a acceptării È™i a trăirii întru Hristos.
–Ai ajuns aici?
–O, nu, sunt departe, dar faptul că am fuzionat cu oameni din acest perimetru îmi lărgeÈ™te orizontul.
–Să înÈ›eleg că pentru 2025 vrei să explorezi mai adânc contactul cu dumnezeirea?
–Nu È™tiu cât È›ine de nevoia de explorare È™i cât a crescut foamea de înveÈ™mântare în energia miracolului. Dar nu mă iluzionez – după ce ai pendulat o mie de ani între extreme, echilibrul se aÈ™terne, în egală măsură, prin explorarea sordidului È™i a sacrului. Dacă te duci prea mult în zonele înalte pierzi contactul cu tenebrele rădăcinilor fiinÈ›ei tale – e o chestiune de onestitate să-È›i conservi zestrea lăuntrică…
–Ori o scuză, îmi È™opti gândul, când întâiul urător a prins glas la fereastră.
–Poate, dar ne-ntâlnim, dac-o fi cazul, pe la anu’ pentru detalii, ok? Oricum viaÈ›a nu aÈ™teaptă înÈ›elepÈ›irea de pe urmă, ca-ntr-o revelaÈ›ie izbăvitoare, ci-È™i cere drepturile primordiale din dinamica subterană.
–De acord, însă pân-atunci, păstrând aprinsă candela binelui, să urăm tuturor bucurii depline în inima sănătății!