de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Un sistem de putere nu e organizat pe partide, ci pe interese. Interese profunde, interese financiare, de notorietate, de facilități, de privilegii, de confort, de complicități.
Orice sistem de putere își definește cu claritate aliații veritabili și inamicii veritabili. Dar își mai construiește, în același timp, și falșii inamici, aceia care au rolul să confiște zgomotos critica împotriva sistemului și sa o facă total inofensivă. Un exemplu perfect pentru ceea ce înseamnă falșii inamici este azi Alexandru Cumpănise: în urma "dezvăluirilor lor" nu se va mișca nici măcar un fir de praf din organizarea acestui sistem de putere. Aș merge mai departe și aș spune că, vreme de mai mulți ani, chiar și PSD a fost un fals inamic. Abia după ce dă semne că ar putea să cadă se pot vedea firele care leagă acest partid de restul lumii care compune puterea.
Spasmele acestor zile ne demonstrează că în România sistemul de putere nu e nicidecum organizat într-un front PSD și un front anti-PSD. El este organizat ca un front de menținere a tuturor privilegiilor pe care le au oamenii din politică, din afaceri, din media, din intelligence, ca o acțiune de rezistența și opoziție la ceea ce li poate amenința din exterior. în ultimii ani, doar câteva persoane au putut să dezvăluie felul în care a funcționat suprema complicitate în stat, iar împotriva lor s-au declanșat acțiuni de o violență rarisimă: Laura Codruța Kovesi, Augustin Lazar, Cristi Danileț, Camelia Bogdan sau Emilia Sercan au fost victime ale unor linșaje de o amploare și de o vehemență care s-au apropiat foarte mult de punerea în pericol a vieții acestora.
Acest sistem de putere are nevoie de noi și noi inamici veritabili, de ținte înspre care să fie deturnată întreaga atenție publică, incapabilă astfel să perceapă jocurile prin care actorii principali ai puterii se reorganizează în rolurile lor strategice. Iar azi, și pentru o vreme, inamicul absolut a devenit USR (si, prin extensie, Dan Barna și Alianța USR-PLUS).
Rămâne pentru mine fascinanta capacitate a acestor actori de a identifica vulnerabilitățile unui public încă slab educat și cu un simt critic neexersat, un public care se fracturează din nou, un public care se fărâmițează și se hrănește din invective, din îndoieli, din revolte, din declarații pompoase, toate acestea fiind mărturii ale facilei căderi în capcana manipulării. O manipulare care dovedește cât de puțin suntem capabili să învățăm din experiențe similare trecute și cât de ușor repetăm greșelile anterioare.
Un public fragil și labil, care se polarizează ușor, care trece de la iubire veșnică la ura eterna și invers în aceeași zi, un public cu nervii în pioneze, adică exact starea în care devine cu totul incapabil să perceapă cu propria minte cum se reașază piesele în puzzle-ul manipulării, cum oameni vechi îmbracă haine noi, cum jurnaliști credibili devin peste noapte (sau nu chiar?) actori ai puterii și ei, cum groparii de ieri ai societății s-au transformat peste noapte în salvatori, iar cum o minoritate de tineri gălăgioși și apărând-si cu consecvență niște principii democratice declarate devin dușmanii de moarte ai tuturor.
Este irelevant, pentru noi, muritorii de rând, să aflam cine ce rol joacă, de ce joacă, de când și până când. Asta nu ar face decât să ne conducă fie spre paranoia, fie spre teorii chinuitoare ale conspirației.
Dar este esențial, pentru supraviețuirea noastră ca societate populată de cetățeni liberi și înzestrați cu autonomie a gândirii și responsabilitate a acțiunii, sa știm următoarele lucruri:
1) Trebuie să fim conștienți că o putere nu cunoaște pauze și fisuri. Ea este permanentă și este completă. Rostul ei este dintotdeauna să supună: trupuri, minți, sentimente, colectivități. Să supună și să divizeze, nu doar oamenii intre ei, ci și în interiorul minților și afectelor noastre. Un om confuz și ezitant este mai ușor de dominat.
2) E folositor să știm că o putere nu face nicio deosebire între a fi cu adevărat și a părea. Crezul puterii este acesta: "aparențele nu înșală niciodată". Nu doar ca nu înșală, ci ele sunt chiar adevărul. Pentru ca e mult mai ușor de fabricat aparențe (zvonuri, iluzii, păreri, vedenii etc.) decât fapte. Iar faptele nu mai contează.
3) Va trebui să învățam să deosebim între falșii critici (adică aceia care au rolul precis de a verifica funcționarea sistemului, un fel de RAR al puterii) și veritabilii critici (adică aceia care riscă să-l slăbească și să-l deconspire).
4) Va trebui să știm ca orice putere funcționează cu o geometrie variabila. Nu forma ei contează, ci funcționarea ei. Aceia care ieri păreau că o critică, azi s-au mutat în alt loc al ei, mai aproape de un centru de comanda și invers. Rostul mutării este eficiența sporită a puterii.
5) Va trebui să înțelegem că unul din discursurile preferate ale puterii este cel despre schimbare. O putere nu confiscă doar critică, ci și discursul criticii. Însă numai discursul ei este despre schimbare, nu și acțiunea.
6) Va trebui, apoi, să învățăm să decriptam etapele unei operațiuni de manipulare sau de mistificare publică. Să vedem cum se nasc, cum se difuzează și cum se întrețin acele (false) informații care construiesc un "caz". Să facem efortul, atunci când devine un caz public, de a ne întoarce la sursa fabricării lui și să înțelegem din ce anume s-a născut și, mai ales, de ce, din ce motive s-a născut.
7) Va trebui să avem capacitatea de a citi dincolo de text și de a ridica ochii dincolo de prezent. Să privim mai departe în trecut si, mai ales, să fim în stare să deschidem o perspectivă: ce se afla oare dincolo de această clipă? De unde vine și încotro merge ceea ce se întâmplă acum? Supunerea este, printre altele, și supunere la prezent, la acum, "chiar în aceste momente".
8) Ar fi bine să mai putem, apoi, să deosebim între ceea ce este urgent și ceea ce este important. Manipularea se alimentează uneori din confuzia celor două, mai ales din "break nes" în galben țipător, care trebuie să ne facă să credem că urgentul e și ceva important. Arareori sensul lucrurilor sta în urgenta lor.
9) Ne-ar fi mult mai bine dacă nu am personaliza puterea, dacă nu am idolatriza și nici nu am diaboliza figuri omenești. Niciun om singur nu ne va salva, niciun om singur nu ne va pierde. De fiecare dată când un om (sau mașinăria lui de propagandă) ne promite salvarea, e necesar să privim alături, lângă el sau în spatele lui.
10) În sfârșit, o putere este cu atât mai eficientă cu cât reușește să împiedice apariția de contrapuneri. Dacă noi țipam isteric, dacă ne manifestam agresiv, nu vom construi contrapuneri, ci ne vom risipi în violența gratuită și sterilă. Orice putere se teme de contrapuneri care o deconspiră rațional, care o denunță cu argumente, care se coagulează în colective, care o critică înverșunat, cu furie, dar fără ură și fără orbire.
Puterea adoră reflectoarele fixate pe ea însăși, dar detestă lumina rațiunii la ceilalți.