de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Înfrângerea (sau retragerea strategică) a PSD ne arată toate fracturile și slăbiciunile societății românești. Ceea ce ne-a ținut împreună și a părut că ne unește, cel puțin în ultimii trei ani, a fost furia viscerală – ea însăși reală sau închipuită față de PSD. Față de minciunile, față de ticăloșia, față de incompetența și de corupția lor criminală și care continuă să ucidă. Față de hoția ridicată la nivel de artă și de politică de stat. Față de ingeniozitatea lui incredibilă de a fura și de a perverti legi pentru a scăpa de închisoare. Dar și furia față de capacitatea sa formidabilă de a persevera în a fabrica ură și disensiune.
Şi apoi să recunoaștem: ceea ce ne-a mai ținut împreună, în cvasi-unanimitatea moale și confortabilă a detestării PSD a fost slăbiciunea dominantă și larg împărtășită între cei care constată că vai, dragă, ce aiurea e PSD, dar ce putem noi să facem, avem un job, o familie, un credit de plătit, o vacanță de făcut. Lasă, că nu e chiar așa de rău, când ne-a fi mai rău, așa să ne fie. În alte cuvinte, acomodarea în compromis, în orice fel de compromis, mai ales în compromisul cu răul pretins mai mic decât altele.
Dar din clipa în care PSD devine (repet: poate strategic) un actor printre ceilalți, descoperim sub stratul subțire de consens negativ toate fisurile care subminează orice șansă a unui consens pozitiv și pe termen lung. Fărâmițarea vocilor nu este însă o surpriză: ea răspunde diversității motivațiilor care i-au adus pe oameni în stradă în acești ani. Aflăm azi, de pildă, că printre cei mai vocali „dușmani” ai PSD sunt tocmai o parte din ipocriții care i-au stat alături în toate mârșăviile în tot acest timp. Mai aflăm că o parte dintre complicii și membrii rețelei mafiote au devenit peste noapte opozanți și s-au alăturat celor care, de pe barca de salvare coborâtă la timp, denunță scufundarea la care au participat. Dar, în același timp, descoperim că nu toți s-au „luptat” împotriva PSD pentru a schimba societatea, legile, instituțiile, ci pentru a schimba personale, scaunele, destinatarii beneficiilor puterii.
Ar fi fals să credem însă că în spațiul public se înfruntă azi susținători ai diferitelor scenarii de propășire a României. Să nu ne lăsăm înșelați și să credem că se dezbat viziuni despre lume și viață. Spectacolul este mai degrabă unul pirotehnic, cu lumini colorate și fumigene, cu scandări și huiduieli, într-o cacofonie generalizată, menită să dezvăluie lipsa oricărui proiect de coagulare în jurul a ceva. Şi să ne mai arate debusolarea unei societăți care în acest moment nu mai are valori în care să creadă, nu mai are putere (sau voință?) să lupte, dar care nu încetează să spere, chiar dacă mai degrabă cu o voce palidă.
Oricum ar arăta astăzi scena politică și indiferent de data oricăror alegeri, voința de schimbare radicală a societății rămâne voința unei minorități sociale și lipsită de putere. Credința în valori ale binelui comun, ale egalității și nediscriminării, credința într-o societate viitoare mai dreaptă și mai suportabilă pentru copiii noștri nu sunt nici pe departe dezideratele majorității societății și reprezentanților ei politici. Căci politica pare să se preocupe mai degrabă de obiectivul prioritar pentru ea, cel al cuceririi măcar al unei părți a puterii și al accesului la resurse.
O politică viitoare – indiferent dacă va deveni majoritară sau nu – va avea sarcina ingrată, chiar sinucigașă, de a propune societății niște valori ferme și de a începe ea însăși prin a le respecta. Apoi, de a conștientiza o societate apatică de nevoia unor valori și de responsabilitatea ei activă față de semeni, față de prezent și față de viitor. Oameni nevinovați mor azi uciși nu doar de corupție, ci și de indiferența majorității. Această politică viitoare va trebui așadar să mobilizeze oamenii în jurul câtorva valori simple și clare, definite împreună și respectate împreună. Nu în jurul minciunii acceptate privind starea de bine de azi și profitul imediat, ci în jurul unui consens privind felul în care vrem să arate România peste 10 sau 20 de ani și valorile în care vrem să creadă copiii noștri, așa cum îi învățăm începând chiar de azi.