"Eu nu sunt bolnavă, eu sunt sfărâmată. Dar sunt fericită că sunt în viaţă, atâta timp cât mai pot picta", spunea Frida Kahlo, una dintre cele mai spectaculoase artiste ale lumii, din ultimul secol. A pictat imobilizată fiind, a spart tipare, a distrus prejudecăţi, a trăit însutit şi a iubit ca un vulcan.
Ştefan Luchian a fost doborât de boală, dar a pictat atât cât suflul i-a întregit fiirea. Imaginea cu Luchian lucrând cu pensonul legat de mâini este una dintre cele mai tulburătoare răstigniri artistice, fiind pildă şi motivaţie pentru zeci de generaţii.
Mai aproape de noi, scriitorul botoșănean Constantin Dracsin a scris şi a desenat cu creionul între dinţi. Artistul care și-a depășit limitele ne-a lăsat o operă neprețuită, de la poezie la grafică, de la idee la concept.
În viață și în zilele noastre fiind, Silviu Babii este încă necunoscut multor iubitori de artă. Și asta mai ales pentru că, deși locuiește de aproape trei decenii în orașul lui Eminescu, artistul a păstrat mereu o decență smerită, un soi de acceptare a destinului care duce uneori către urcușul Golgotei. Și asta pentru că Silviu Babii și-a început viața… căzând. La propriu. Maladia care și-a făcut culcuș în familie prin strămoșii săi, de la bunic la tată, a lovit și în copii. Forme mai ușoare, spune Silviu despre el și sora lui. Dacă tatăl a suferit de maladia Duchenne, pe Silviu medicii l-au diagnosticat cu distrofia Becker. Mai blândă, dar nu mai puțin istovitoare, spune artistul cu un zâmbet amar.
De pe când avea trei ani, boala a început să muște și din trupul lui Silviu. De atunci artistul duce o luptă zilnică, mistuitoare de multe ori, dar nu se lasă doborât. Mersul mărunt și aproape sacadat, împărțit în pași înceți și uneori nesiguri, mâinile scuturând aerul din jur cu o dibăcie ce pare ușor anapoda, ca și cum s-ar pregăti de un zbor îndelung programat, zâmbetul blând și privirile vii, ce vin parcă de dincolo de lume… Pentru că, dincolo de greutățile fizice, uimește la Silviu Babii bucuria de a fi.
Când viața trăiește prin culoare
Verdictul medicilor nu a fost niciodată unul dătător de speranțe. ”Ori mort, ori în scaun cu rotile”, ar fi rostit cândva un doctor, iar Silviu a decis că viața lui este mai presus de studii ori sentințe medicale.
”Este o boală genetică, progresivă. Nu e maladia Duchenne, din fericire, la Duchenne nu apuci 30 de ani. Am o formă mai ușoară, Becker, sora mea o formă și mai ușoară”, spune cu detașare Silviu Babii, artistul trecut bine de 40 de ani și decis să își ducă și mai departe destinul.
Își amintește că, de mic, a înțeles că se întâmplă ceva, că este altfel decât ceilalți copii. Locuia în Brașov, orașul în care se născuse și în care a locuit cu părinții până la 18 ani. ”Începând cu grădinița, cu școala, am început să înțeleg. Cădeam des pe jos, mă împiedicam. Noi de la bunicul am moștenit, de la tata…”.
Din această cauză a fost nevoit să renunțe la pictură. La Brașov, Liceul de Artă se afla destul de parte de cartierul în care locuia. O ”piedică” atât de mică pentru alții devenea uriașă pentru băiatul al cărui mers se apropia de zbor… Toate s-au schimbat când a ajuns la Botoșani. Pictura a devenit accesibilă, iar întâlnirea cu un mare pictor-profesor avea să îi pecetluiască destinul artistic.
”Abia când m-am mutat în Botoșani, prin 1996, am reușit să pictez. Până atunci îmi plăcea să desenez, mai desenasem la școală, în ore. Am vrut să dau la Liceul de Artă din Brașov, doar că era foarte greu cu transportul, era departe. Apoi ai mei au hotărât să ne mutăm la Botoșani, tata se trăgea de aici. Mi-am găsit un prieten aici în oraș și ne-am înscris la Școala Populară de Arte. Domnul Victor Hreniuc a văzut din primul an că mă descurc. De la domnul Hreniuc am învățat tehnicile, am învățat despre culoare, la un moment dat chiar îl copiam. M-a luat din primul an în tabere, am prins gustul, m-am ambiționat. Am cunoscut pictorii importanți, de la Corneliu Dumitriu, George Șpaiuc, Liviu Șoptelea, de aici, dar și pe doamna Suzana Fântânaru de la Timișoara, Vasile Crăiță Mândră, Ion Grigore, Liviu Suhar de la Iași, Gheorghe Stanciu”, povestește molcom Silviu Babii.
Astăzi simte că este acasă, că face parte din comunitatea artistică a Botoșanilor. Fără un atelier la dispoziție, și-a petrecut anii în sufrageria pe care a transformat-o în spațiu de lucru. În altă cameră, mama imobilizată de ani buni își poartă propria suferință. Cu toate acestea, nimic din locuința familiei Babii nu poartă negura bolii. Totul în jur este culoare, armonie, zâmbet blând și spirit artistic.
”Am trecut prin multe, mai ales cu Liviu Șoptelea și Florin Grosu. Suntem prieteni buni, deși astăzi ne vedem mai rar. Cu taberele, a fost un caz fericit la mine, datorită domnului Victor Hreniuc. Atelier nu am avut, lucrez acasă. Acestea sunt condițiile, plus că așa sunt și aproape de mama”.
Din provocare în provocare
Pictează cu adevărat de mai bine de 20 de ani. De la primele lucrări la prima expoziție, de la taberele cu artiști consacrați la tehnici diverse. A învățat că, dincolo de frumusețea culorii, stă întotdeauna sudoarea muncii și efortul studiului individual.
”Clar este o evoluție! Trebuie să încerci, să experimentezi mereu, lumea este dinamică acum. Este o provocare, dar îți trebuie și curaj ca să ieși din zona de confort și să încerci altceva ce poate nu stăpânești foarte bine. Pentru că s-ar putea să îți placă… La fel cum s-ar putea să eșuezi. Pentru că, da, mai sunt și eșecuri. Sunt tehnici care nu te atrag, de aceea faci ceea ce stăpânești mai bine sau te atrage”.
A experimentat aproape tot. Acuarelă, pastel, grafică, ulei, acrilic, instalație, aerografie… Școala Populară de Arte l-a învățat tehnicile de bază. Apoi viața a adăugat restul. Nu doar culori luminoase, ci și din cele întunecate.
”Mai vezi, mai întrebi… Mai furi de la colegi… Trebuie să te implici, să te informezi și să încerci. De la domnul Corneliu Dumitriu, Dumnezeu să îl ierte, am învățat multe. El mă simpatiza. Mă mai și înțepa, dar m-a învățat multe. Mi-a dat mereu sfaturi, vorbeam destul de des. Tehnica de suflet rămâne pastelul. Îmi place și aerografia, dar aici este un pic mai complicat de lucrat. Vapori, mască…, am avut și niște probleme de sănătate, o criză de diabet, tumoare la vezică anul trecut… Acum e bine”.
Trăim timpuri dificile. Oamenii nu mai cumpără tablouri decât rar, comenzile sunt și mai puține. Ce îi trebuie unui artist pentru a avea satisfacția muncii împlinite?
”Că faci ceva și că rămâne ceva după tine. Apoi să îți vezi lucrările expuse…”.
De câțiva ani, o altă provocare și-a făcut loc în sufrageria-atelier. Ustensile noi, modele de tot felul, piele artificială pe care încearcă un alt soi de artă: tatuajul.
”M-am apucat de tatuat, cele două sunt cumva înrudite, doar că la tatuaj lucrez cu materialul clientului” (râde).
”Am fost mereu pasionat de mașini de tatuat. Cele de la început sunt mai gălăgioase, dar cele noi, rotative, sunt mai silențioase. Tatuajul este și un mod al meu de a socializa”, spune Silviu și se apleacă spre fereastra ce dă către balcon. Cristi, prietenul lui, s-a lăsat ”pe mâna” lui Silviu și este foarte mândru de ”opera” pe care o poartă acum prin lume.
”Doare, sigur. Dar este o durere care dă dependență. Are mâna ușoară”, spune Cristi și își privește cu drag prietenul.
Oamenii vin la Silviu și pentru că este artist cu experiență. Apoi, firea lui blândă, zâmbetul mereu gata să acopere sufletele celor neliniștiți, răbdarea și mai ales talentul…
”Îmi face plăcere să fac tatuaje, așa cunosc oameni, mai povestim. Cam cum merg femeile la unghii, la coafor, așa e și la tatuaj… Poate dura de la zece minute, poate dura și opt ore, cu pauze, desigur. Poți lucra și pe bucăți, faci un contur și lași să se usuce, apoi revii”, povestește Silviu Babii.
În urmă cu aproape 20 de ani, un băiat i-a făcut un tatuaj mic. Atunci a ”furat” meserie. A învățat mai întâi să facă o mașină de tatuat rudimentară, cu ace de cusut, corzi de chitară…
”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”
Da, se câștigă mai bine din tatuaj decât din artă, și zâmbetul amar al lui Silviu revine pe chip.
”Generațiile mai noi, în general, societatea de azi se tatuează. Renunță la haine, la altele pentru un tatuaj. Pentru un tablou nu!”.
Pictura a devenit din ce în ce mai scumpă. Materialele ating uneori prețuri greu de atins. ”Mai fac bani din tatuaje și cumpăr materiale pentru pictură”.
Nu se plânge de nimic. De bine, de rău, are o pensie de boală. Se întreține singur, pe cât este posibil. Își îngrijește de ani mulți mama imobilizată. Împreună cu sora lui, în casa cu sufragerie-atelier și cu tablouri pe pereți.
Ce își dorește cel mai mult artistul Silviu Babii?
”Să fiu sănătos, atât îmi doresc. Restul le fac încet, încet, pe toate”.
