Bogdan Muncaciu ar fi putut juca pe oricare altă scenă a ţării sau măcar să fi rămas acasă, în Iaşii mustind de cultură şi de oportunităţi artistice.
Ar fi putut fi un balerin care urmează cu fascinaţie profesia tatălui sau un chirurg care "ştie să taie cu precizie". Cu toate acestea, Bogdan Muncaciu a devenit actor şi a venit la Botoşani. Mai întâi pentru cinci ani. Apoi a mai adunat cinci, şi încă cinci, şi încă...
Balerin din întâmplare...
Un ieşean adoptat şi crescut pe scena Teatrului "Mihai Eminescu" Botoşani. Astăzi, unul dintre cei mai buni actori, dovadă şi premiile obţinute în ultimii ani.
Regizorul Cristian Gheorghe l-a distribuit în "Avarul" (foto stânga), de Moliere, un spectacol în care actorul Bogdan Muncaciu are o evoluţie de excepţie. Cu rolul Harpagon obţine în 2014, la Festivalul de Comedie de la Galaţi, Premiul pentru cel mai bun actor în rol principal. Cu un an înainte, în 2013, triumfase în rolul Udrea, din spectacolul "Steaua fără nume" (regia Alexandru Vasilache), cu care obţinea la Festivalul de Comedie de la Cernăuţi Premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar.Şi totuşi, întorcându-ne în timpul său, aflăm că a urmat, la Liceul de Artă din Iaşi, secţia de coregrafie.
"Coregrafia a fost o pură întâmplare. Era şi Revoluţia atunci, în 89, eu mă pregăteam pentru prima treaptă. Mama citise într-un horoscop că scorpionul din mine va fi un bun chirurg: ştie să taie! Nu a fost să fie după dorinţa mamei! Atunci s-a reînfiinţat secţia de coregrafie, pe lângă Liceul de Artă din Iaşi, o secţie ce fusese desfiinţată prin 1948, de comunişti, care au vrut să păstreze doar muzica şi pictura. Atunci, în 1989, tatăl meu şi alţi patru colegi s-au gândit să reînfiinţeze secţia..", începe povestea lui Bogdan.
Tatăl lui Bogdan era Victor Muncaciu, un apreciat balerin al Operei Române din Iaşi, dar şi profesor la Liceul de Artă. Un clujean venit în Moldova, în Iaşii pe care nu avea să îi mai părăsească până la sfârşitul vieţii. Debutase la Iaşi în 1957, cu maestrul Nicolae Iacobescu, în spectacolul "Noaptea Valpurgiei", din opera "Faust" de Charles Gound. De altfel, copilăria lui Bogdan Muncaciu se consumase în Opera ieşeană, mama fiind la rândul ei contabilă. "Ea mă îndemna mereu să fac o meserie din care să câştig bine. Dar am ajuns la coregrafie".
(Udrea, în "Steaua fără nume", regia Alexandru Vasilache)
Încă o întâmplare: Teatrul!
După patru ani de balet, în zare începe să se ivească scena, dar nu cea a operei, ci a teatrului. "La teatru am dat tot dintr-o întâmplare, pur şi simplu am zis: Hai la teatru. Aveam două colege, Diana Chirilă, astăzi este actriţă în Iaşi, şi Luca Loredana, este regizor tehnic la Teatrul Luceafărul. Ele erau la muzică, secţia canto, eu la coregrafie. În clasa a XI-a ne-am hotărât să dăm la teatru".
Şi-a amintit de orele de coregrafie din liceu atunci când, în repetiţii, "baleta" textul. Sau când, mai târziu, lecţiile de balet l-au ajutat să construiască roluri de compoziţie. "Baletul şi teatrul s-au completat într-un fel, experienţa coregrafică m-a ajutat mai ales mai târziu, când am ajuns la Botoşani. În facultate, domnul Sergiu Tudose îmi spunea să uit tot ce am învăţat în liceu. Uită de balet, îmi spunea, pentru că aveam tendinţa de a baleta în momentul în care spuneam textul. Dar la Botoşani, în diverse roluri, baletul m-a ajutat foarte mult pentru mişcare scenică", recunoaşte astăzi Bogdan Muncaciu.
A intrat aşadar la teatru în anul 1994, la clasa lui Sergiu Tudose şi a Monicăi Bordeianu. "Domnul Sergiu Tudose era un profesor foarte meticulos, nu lăsa nimic la voia întâmplării, iar în teatru, se ştie, amănuntele dau tot farmecul". Recunoaşte că, astăzi, facultăţile de teatru şi-au mai pierdut din misterul de altădată. "Din 1990, ritmul vieţii s-a schimbat foarte mult. Când am intrat eu, era poate cea mai scumpă facultate, taxele erau cele mai mari, eram 57 pe loc. Dar nu este o profesie din care să faci bani. Din meseria asta nu câştigi. O faci doar dacă îţi place. E greu să rezişti, dar o faci doar dacă îţi place. E ca un drog". Este de părere, însă, că facultatea de teatru nu te face actor. Ea pune bazele unei meserii care apoi se învaţă pe scenă. În timp şi cu strădanie, perseverenţă şi mult studiu individual. "Eu am făcut patru ani de facultate. În cei patru ani nu am trecut prin tot ce a trebuit să trec. În facultate se pun doar bazele".
La Botoşani, cu Cetăţeanul turmentat!
1998. Ultimul an de facultate rămâne în urmă. Visa la un post de actor în Iaşi, adică acasă, lângă părinţii care încă activau în Opera ieşeană. Însă, pe neaşteptate, chiar în acei ani – 1997 – în Iaşi se blochează toate posturile, schema teatrului este îngheţată.
Şi atunci a venit un telefon. "De la domnul Ion Sapdaru: Bogdan, tu ce faci? Nu ştiu ce fac. Hai la Botoşani, zice Ion Sapdaru, nu am actor pentru Cetăţeanul turmentat. Tata îmi spusese până atunci: Du-te spre Cluj - el fiind clujean – acolo e altă deschidere, e un oraş mare. Tata îl cunoştea pe Ion Sapdaru, îl admira. Când am primit telefonul m-a îndemnat să vin la Botoşani".
Despre Botoşani, la Iaşi se auziseră numai lucruri măreţe. Spectacolele Teatrului Mihai Eminescu erau dintre cele mai apreciate în capitala Moldovei. "Ştiu de la mama că, în anii 80, când se jucau spectacolele Teatrului de la Botoşani, uşile se cam dărâmau. Şi după 90 chiar, la Casa Tineretului se spărgeau şi geamurile. Ştiam că Sergiu Tudose tot aici la Botoşani începuse, Ion Dichiseanu, Margareta Pogonat...". A venit la Botoşani, decis să rămână cinci ani. A găsit un colectiv bun, mulţi actori tineri. Ion Sapdaru l-a distribuit în "O scrisoare pierdută", de I.L.Caragiale, în rolul Cetăţeanul turmentat. Mărturiseşte, însă, că un impact extraordinar a avut asupra lui rolul Leonce, din "Leonce si Lena", de Georg Buchner, tot în regia lui Ion Sapdaru, un spectacol al stagiunii 2000-2001. "Un duş rece, am văzut ce înseamnă să joci teatru cu adevărat", îşi aminteşte actorul după un deceniu şi jumătate.
Roluri, spectacole, regizori, public şi aplauze. Apoi totul de la capăt!
Fiecare nou spectacol, pregătirea pentru alt rol, experienţa cu fiecare regizor în parte au fost cât toţi anii de facultate. Regizori precum Ion Sapdaru, Petru Vutcărău ("Caii la fereastră", contactul cu şcoala de teatru rusească, un prag important, spune Bogdan Muncaciu) sau Andro Enukidze au modelat şi reconfigurat de fiecare dată potenţialul artistic al actorului, au clădit adâncimi şi înălţimi pe care el însuşi nu şi le descoperise până atunci.
Sunt regizori, precum Andro Enukidze, care nu lăsau nimic la voia întâmplării. "Nu te lăsa până nu înţelegeai clar fiecare amănunt. Sunt mulţi regizori care te lasă să îşi construieşti singur personajul, dar ai nevoie de un sprijin, pentru a nu intra în zona de nesiguranţă, pentru că spectatorul simte imediat. Cel mai bun este regizorul care îţi arată toate greşelile".
Dacă sunt toţi actorii dispuşi să primească astfel de observaţii? "Suntem oameni, suntem structuri diferite. Impactul este diferit pentru fiecare actor în parte. Eu m-am uitat la colegi, la cum primesc indicaţiile, da, un regizor care ştie ce vrea fascinează mereu".
Roluri, spectacole, regizori, public şi aplauze. Apoi totul de la capăt. Alt rol, pentru un alt spectacol, indicaţiile unui alt regizor. Din nou emoţii, public, aplauze. "Noi am învăţat că totul trebuie luat de la zero. Ştergi tot şi ia de la început, aşa ni s-a spus mereu. Totul este nou. Rolurile nu sunt la fel. Nici spectacolele nu sunt la fel. Dar de fiecare dată trebuie să aduci ceva nou cu tine. La "Avarul" aveam senzaţia că nu ştiu să fac nimic. A fost şi acela un prag important pentru mine, ca actor. Rolul era foarte diferit, structural, de felul meu de a fi şi de tot ce făcusem până atunci. Vezi că nu iese, dar şi asta e incitant. La prima mână este cu adevărat periculos, pentru că ajungi în acel punct în care poţi să renunţi".
A renunţat vreodată la un rol?
"Nu. Am avut greutăţi la un rol, dar de renunţat nu! Mai sunt spectacole foarte bune ca idee, dar aproape imposibil de a le aduce pe scenă. Simţi că te prăbuşeşti într-un hău, şi totuşi, chiar şi atunci mergi mai departe". Este adevărat că un rol te poate dărâma şi reconstrui într-un timp atât de scurt că uneori nici nu apuci să te dezmeticeşti. "Rolul Leonce, din "Leonce şi Lena", regia domnului Sapdaru... Da, m-a zdruncinat, dar nu am renunţat. Pentru că ai un regizor care îţi explică, întoarce totul pe 7000 de feţe, da, ai tendinţa să te dai bătut, dar mai ales atunci nu trebuie să renunţi".
Pentru că sunt momente în care regizorul te cunoaşte mult mai bine, şi "dacă te alege pe tine, înseamnă că ştie ce ştie".
Nicio alegere nu este întâmplătoare, nicio distribuţie nu apare din senin, oricât de buni ar fi actorii unei trupe. "Te cheamă, te vede, te studiază. Regizorul cunoaşte caracterul, te vede în alte spectacole. Erwin Şimşemsohn (regizorul spectacolului "Aniversarea") ne-a luat pe toţi, am citit roluri. Ne rotea, ne-a văzut posibilităţile, tipologiile. Totul pleacă de la propunerea regizorului. Dar şi eu, actor, dacă nu îmi cunosc posibilităţile, nu e ok. Nu am renunţat la niciun rol până acum. Dacă te înhami la o treabă trebuie să mergi mai departe".
Nu înseamnă, desigur, că actorul trebuie să îşi supraevalueze posibilităţile. "Nu ştiu dacă aş face faţă în Hamlet, unde a jucat Daniel Badale şi a făcut un rol excepţional. Eu nu aş face faţă. Ar fi un alt Hamlet, desigur, dar nu la fel de bun cum a reuşit Badale".
A văzut un personaj pe scenă şi a spus: Eu l-aş fi făcut mai bine?
"(râde) Toţi avem chestia asta în cap. Nu poţi şti, nu eşti acolo, în locul acelui actor! Până nu ai textul în mână, să lucrezi cu regizorul, nu ai cum să ştii. Nu e un joc cu banul, nu e pe ghicite, e multă, foarte multă muncă".
Ce înseamnă eşec în teatru?
"În teatru nu există nu pot, există nu vreau".
Poţi să vrei cu adevărat şi totuşi să ai un eşec?"Da. Când rolul respectiv nu este pe posibilităţile tale, dar nici atunci nu înseamnă eşecul complet. Eşec este atunci când chiar nu vrei. Nu prea se întâmplă, dacă o iei la rece... Da, se întâmplă că nu eşti concentrat pe rol. Poţi avea căderi puternice şi din încredere prea mare în tine însuţi. Să fii undeva sus şi nu te mai concentrezi. În teatru, eşecul ţi-l faci tu, cu mâna ta, foarte rar ţi-l face altul".
Un rol pe care nu a apucat să îl facă...
"Nu m-am gândit niciodată, deşi foarte mulţi m-au întrebat. Nu ştiu, Hamlet nu merge. Ce am dorit şi l-am făcut a fost Harpagon, din "Avarul". Da, cred că mi-aş dori Volpone, din Ben Jonson. Structura mea nu e pe Hamlet, nici în facultate nu eram distribuit pe astfel de roluri. Sunt pe roluri de compoziţie, acolo e o zonă mai specială".
Dacă ar veni mâine un telefon de la Iaşi?
"Am primit şi am refuzat. Nu, nu plec de la Botoşani. Iniţial am spus că stau cinci ani aici, dar acum... Să o iei de la zero în altă parte e mult mai greu. Aici am luat-o de la zero, am construit ceva. Mama mă cheamă tot timpul acasă, dar nu mai pot pleca. La Iaşi nu ai cum să ştii cum ar fi. Nu e vorba că aş căra tava în altă parte. Aş căra tava, oriunde, la Iaşi sau la Bucureşti, să fiu în acelaşi spectacol cu Rebengiuc, cu Beligan... Dar nu ai cum să mai pleci. Te obişnuieşti cu colegii, cu trupa".
Ar fi putut fi un balerin care urmează cu fascinaţie profesia tatălui sau un chirurg care "ştie să taie cu precizie". Cu toate acestea, Bogdan Muncaciu a devenit actor şi a venit la Botoşani. Mai întâi pentru cinci ani. Apoi a mai adunat cinci, şi încă cinci, şi încă...
(Spectacolul "Soţul Akulinei, regia Andro Enukidze)
