I. Inima curăţită prin dragoste şi pocăinţă
Astăzi am ascultat pericopa evanghelică despre cele petrecute în Miercurea Mare. Doar vorbind despre cumplita fărădelege ce nu are asemănare în toată istoria lumii ÅŸi simt că mă cuprinde tulburarea. Ce ar mai fi de adăugat? Nimic. Vreau doar să vă adun luarea-aminte asupra celor auzite, fiindcă pe acest subiect se poate vorbi la nesfârÅŸit, pătrunzând în fiecare cuvânt al Evangheliei, iar a vă învăţa să faceÅ£i, asta e datoria mea, deoarece cuvintele evanghelice sunt sfinte, mari; cuvinte mai adânci ÅŸi mai mari ca ele nu se găsesc în cărÅ£ile omeneÅŸti.
AÅŸadar, înaintea ochilor noÅŸtri duhovniceÅŸti s-au înfăţiÅŸat niÅŸte suflete omeneÅŸti cu totul deosebite între ele: unele negre, cumplite, altele gingaÅŸe, pline de dragoste. Iată, sub acoperământul nopÅ£ii merg, ca niÅŸte lilieci, cărturarii ÅŸi fariseii cei răi, „făcând sfat asupra Domnului ÅŸi asupra Hristosului Lui”, ca să se împlinească cele spuse prin prorocul David cu o mie de ani înainte: Stătut-au de faţă împăraÅ£ii pământului, ÅŸi căpeteniile s-au adunat împreună asupra Domnului ÅŸi asupra Unsului Lui (Ps. 2, 1).
Merg în taină, fiindcă se tem de popor ÅŸi de Cel pe Care vor să Îl omoare ÅŸi se sfătuiesc cum să-L ucidă; schimbă ÅŸoapte cu limbile lor rele, ticăloase, ca să se împlinească prorocia: Asupra mea ÅŸopteau toÅ£i vrăjmaÅŸii Mei, asupra Mea gândeau rele Mie. Cuvânt fărădelege au pus asupra Mea (Ps. 40, 7-8).
Dar iată că s-au adunat arhiereii, ÅŸi cărturarii, ÅŸi mai-marii poporului în curtea arhiereului numit Caiafa, făcându-ÅŸi în sfatul lor planul de a-L prinde pe Iisus prin viclenie ÅŸi a-L ucide; însă au spus: Nu în ziua praznicului, ca să nu se facă tulburare în popor (Mt. 26, 5) – căci în adâncul inimilor lor negre simÅ£eau ce fărădelege puseseră la cale, simÅ£eau că Cel pe Care voiau să îl omoare era cinstit ÅŸi iubit de către popor ca Mare Făcător de Minuni ÅŸi că mulÅ£i îl socoteau drept Mesia.
Pentru ce vreÅ£i să-L omorâÅ£i, nenorociÅ£ilor? Pentru că a învăţat lumea ce este bunătatea ÅŸi dreptatea? Pentru că a luminat întunericul lumii cu lumina Duhului Său Celui dumnezeiesc, cu dumnezeiasca lumină a propovăduirii Sale? Pentru că a făcut asemenea mulÅ£ime de minuni? Pentru că a vindecat bolnavi, pentru că a înviat morÅ£i? Pentru că a poruncit mării ÅŸi vânturilor să se potolească ÅŸi acelea s-au supus Lui? Da, tocmai pentru aceasta, fiindcă, după cum spune evanghelistul Ioan Teologul, arhiereii ÅŸi fariseii au dunat sinedriul ÅŸi ziceau: „Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aÅŸa, toÅ£i vor crede în El, ÅŸi vor veni romanii ÅŸi ne vor lua ÅŸi Å£ara ÅŸi neamul” (In. 11, 47-48).
AÅŸadar, se temeau că din pricina mulÅ£imii minunilor toÅ£i aveau să creadă în El. AÅŸa ÅŸi trebuia să fie, ca toÅ£i să creadă în El din pricina minunilor negrăite, a cuvintelor cum nu mai auzise nicicând lumea, ÅŸi ar fi fost după dreptate! S-ar fi cuvenit să se bucure pentru faptul că poporul credea în Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul său, Mesia! Punând pricină pentru planul lor cel nelegiuit izbăvirea de năvălirea romanilor, ei minÅ£eau, fiindcă romanii puseseră deja stăpânire pe Palestina, aceasta se întâmplase mai înainte. Nu cumva pentru romani pretextul de a pustii toată Palestina avea să fie faptul că acolo Se arătase Cel mai mare învăţător al Dreptăţii ÅŸi binelui? Nu, să nu-i învinuim de asta pe romani; este o clevetire împotriva lor.
Åži totuÅŸi, ce a dus la această înfricoşătoare fărădelege? De ce erau pline cu o asemenea răutate inimile cărturarilor, fariseilor ÅŸi arhiereilor? De ce îl urau ei pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, învăţătorul dragostei, Mântuitorul lumii? Tocmai din pricina invidiei josnice, negre – căci înainte de venirea lui Hristos ei erau stăpâni pe minÅ£ile ÅŸi inimile poporului israelit, erau căpeteniile ÅŸi învăţătorii lui; poporul îi socotea drept sfinÅ£i ÅŸi drepÅ£i, supunânduse oriÅŸicărui cuvânt al lor. Acum însă ei pricepeau că stăpânirea lor, întemeiată pe urâtă făţărnicie, în care nu era dreptate, nu era putere duhovnicească adevărată, se va surpa în atingere cu adevărul dumnezeieÅŸtii stăpâniri a Mântuitorului. Ei vedeau ÅŸi simÅ£eau că nimeni n-ar fi putut rosti vreodată cuvinte ca ale Lui, ÅŸi se temeau că îÅŸi vor pierde autoritatea, că din căpetenii vor ajunge supuÅŸi – ÅŸi dorind să-ÅŸi întărească josnica stăpânire, ei năzuiau să curme viaÅ£a lui Hristos.
Despre faptul că îi călăuzeau invidia ÅŸi răutatea josnică ÅŸi urâtă dă mărturie Hristos însuÅŸi, înfierându-i cu asprime în public ÅŸi vorbindu-le în faţă aÅŸa cum nimeni n-ar fi cutezat nici măcar să gândească despre ei: Vai vouă, cărturarilor ÅŸi fariseilor făţarnici! Că închideÅ£i împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor: că voi nu intraÅ£i ÅŸi nici pe cei ce vor să intre nu lăsaÅ£i (Mt. 23, 13).
Era vreo fărâmă de curăţie, de sinceritate în inimile lor? Nu: acolo se afla întuneric de nepătruns, bezna nestrăbătută a păcatelor, urii ÅŸi răutăţii.
Iată alt chip, ÅŸi mai cumplit: chipul apostolului lui Hristos Iuda, căruia Domnul i-a spălat picioarele, pe care l-a împărtăşit cu Trupul ÅŸi Sângele Său ÅŸi care merge să îl vândă pentru treizeci de arginÅ£i. O, groază! O, negrăită josnicie, ticăloÅŸie neasemuită! El ÅŸi-a vândut învăţătorul, de la care văzuse atâta bine! Dar ce s-a întâmplat în sufletul acestui om nenorocit? El era stăpânit în întregime de către dracul iubirii de bani; trăia prin iubirea de bani, era un hoÅ£, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan, purta lădiÅ£a cu daniile pentru Mântuitorul ÅŸi ucenicii Săi, din care fura bani pentru sine. Iubirea de bani l-a adus în asemenea hal că numele lui a ajuns urât de întreaga lume: numele de Iuda a devenit sinonim cu trădarea, cu josnicia, cu miÅŸelia.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor (1 Tim. 6, 10). Oare nu vedem întărirea acestor spuse în Iuda cel necredincios? Care dovadă poate fi mai limpede? Nici una, fiindcă orice alt rău este nimic pe lângă acel rău cumplit la care l-a împins pe el iubirea banilor. Åži doar era apostol!
Evanghelia nu ne înfăţiÅŸează însă doar întuneric; ea ne arată ÅŸi lumina curată, harică. Iată în faÅ£a noastră chipul curvei pocăite, pe care toÅ£i o dispreÅ£uiau ÅŸi o călcau în picioare. Cât de luminos este acest chip! Trebuie amintită aici ÅŸi cealaltă curvă, care a spălat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a ÅŸters cu părul său ÅŸi a primit de la Domnul iertarea tuturor păcatelor (Lc. 7, 38-48). Mânată de aceleaÅŸi simţăminte ale dragostei ÅŸi recunoÅŸtinÅ£ei, s-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preÅ£, ÅŸi l-a turnat pe capul Lui pe când ÅŸedea la masă. Åži văzând ucenicii, s-au mâniat ÅŸi au zis: „Pentru ce risipa aceasta?” (Mt. 26, 7) – ÅŸi lumea a auzit uluitoarele cuvinte ale Mântuitorului: Pentru ce faceÅ£i supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine (Mt. 26, 10).
O, sfântă, curată dragoste, pe care a pus atât de mare preÅ£ Domnul Iisus Hristos, dragoste din care noi avem atât de puÅ£in ÅŸi căreia suntem datori să îi urmăm! Izbitoare este deosebirea dintre acele căpetenii (Ps. 2, 2) ÅŸi apostolul-trădător – suflete negre, necredincioase, ticăloase – pe de o parte, ÅŸi curva dispreÅ£uită de către toÅ£i, dar cu inima curăţită prin dragoste ÅŸi prin pocăinţă, pe de alta.
Să urmăm ei ÅŸi dragostei ei faţă de Domnul. Oare nu suntem păcătoÅŸi cu toÅ£ii? Avem cumva multă dragoste? Åži avem măcar o picătură de pocăinţă adevărată? Este oare plină inima noastră de dragoste care să stoarcă râuri de lacrimi ori să spargă într-un avânt evlavios vas de mult preÅ£ pentru Domnul?
Deci, iată cum sunt oamenii care s-au perindat prin faÅ£a ochilor noÅŸtri duhovniceÅŸti când s-a citit Evanghelia de acum. AÅŸa sunt ÅŸi oamenii ce se perindă zilnic prin faÅ£a ochilor noÅŸtri, adică oamenii care ne înconjoară. Legiuită este nemulÅ£umirea noastră împotriva cărturarilor ÅŸi a fariseilor – dar Sfânta Scriptură, nu ne arată degeaba chipuri de oameni plini de nedreptate, răutate ÅŸi necredinţă, ci ca pildă a ceea ce nu trebuie să devenim noi înÅŸine.
Nu trebuie să ne fie îndeajuns tulburarea ÅŸi nemulÅ£umirea, ci trebuie să cugetăm ÅŸi la noi înÅŸine cu adâncă sinceritate: oare nu este ÅŸi în noi ticăloÅŸia acestor cărturari, farisei ÅŸi arhierei? Domnul Iisus Hristos i-a numit făţarnici, fiindcă făţărnicia ÅŸi prefăcătoria erau trăsăturile de căpetenie ale caracterului lor. Iată, se cuvine să ne gândim dacă nu este ÅŸi în noi această trăsătură a făţărniciei – după care va trebui să mărturisim că este.
Dacă Domnul le-a spus fariseilor că ei se îndeletnicesc doar cu curăţirea pe dinafară a paharului ÅŸi a blidului, în vreme ce pe dinăuntru, sunt plini de răpire ÅŸi viclenie, trebuie să ne gândim ÅŸi noi: nu cumva ne prefacem în faÅ£a oamenilor că suntem buni, curaÅ£i, evlaviosi, cum se prefăceau fariseii? Din păcate, mulÅ£i sunt ÅŸi printre noi învăţătorii de lege, fariseii, făţarnicii, care în Evanghelie sunt numiÅ£i pui de vipere (Lc. 3, 7), dar care se bucură de multă cinstire în popor. Se află ÅŸi printre noi unii asemenea cu Iuda, dar alÅ£ii sunt asemenea curvei care s-a pocăit, cu inima plină de dragoste pentru Domnul.
Să luăm aminte la inima noastră, să cântărim ce iese din noi ÅŸi din gurile noastre, nu ce intră în ele. Să trăim după poruncile sfintei dragoste, fiindcă toată legea lui Hristos se cuprinde într-o rostire: Să iubeÅŸti pe aproapele tău ca pe tine însuÅ£i (Mt. 22, 39; Mc. 12, 31; Lc. 10, 27). Să ne amintim de lucrul acesta ÅŸi atunci Dumnezeu ne va binecuvânta ÅŸi ne va ierta toate păcatele. Amin.
II. Inima care s-a făcut sălaş diavolului
Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. FireÅŸte, este pe de-a-ntregul de înÅ£eles ÅŸi legiuită adânca nemulÅ£umire împotriva celui despre care însuÅŸi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilor Săi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Åži unul dintre voi este diavol (In. 6, 70).
Pesemne că nu o dată v-aÅ£i pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu AtoateÅŸtiutor fiind, l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ÅŸtia ce fel de om e Iuda, ÅŸtia că îl va vinde!
Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie de ani înaintea NaÅŸterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care a mâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie: Facă-se curtea lui pustie ÅŸi în locaÅŸurile lui să nu fie locuitor, ÅŸi vrednicia lui s-o ia altul (Ps. 68, 29). Tot ce s-a întâmplat în viaÅ£a pământească a Domnului a fost rânduit în Sfatul Dumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam ÅŸi a Evei, prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a Doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze ÅŸi prin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.
Åži pe noi ne uimeÅŸte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut această hotărâre. Deci, totul a fost prevăzut ÅŸi prevestit prin proroci. Sfântul Proroc Isaia a descris pătimirile lui Hristos atât de viu, atât de puternic, de parcă ar fi fost de faţă la ele, drept care este ÅŸi numit „evanghelistul Vechiului Testament”.
Domnul nu a făcut pe nimeni rău din fire. Oamenii nu se nasc răi. Răii sunt răi fiindcă aleg de bunăvoie calea răului. Ei ar putea să fie buni, ar putea scăpa de înfricoşătorul lor destin, dacă ar vrea. AmintiÅ£i-vă adevărul de temelie, cel mai însemnat dintre adevăruri: Dumnezeu nu trage pe nimeni la Sine cu de-a sila, prin frică ÅŸi cutremur nu face pe nimeni să I se supună, îi place numai dragostea liberă ÅŸi curată. Supunerea din frică nu are nici un fel de valoare morală.
Să privim totuÅŸi mai adânc în inima lui Iuda, fiindcă astfel vom putea afla o învăţătură importantă ÅŸi pentru noi înÅŸine. Åži Iuda, dacă ar fi vrut, ar fi putut scăpa de soarta înfricoşătoare a trădării. El a umblat trei ani de zile împreună cu ceilalÅ£i apostoli în urma Domnului Iisus Hristos; trei ani a ascultat dumnezeieÅŸtile Lui cuvinte ÅŸi-a fost martor al marilor minuni făcute de către El.
Câte lucruri bune ÅŸi mari n-a văzut el de la învăţătorul său! Cât de blând S-a purtat cu el Mântuitorul chiar ÅŸi în acel ceas înfricoşător al Cinei celei de Taină, când era gata deja, să plece ca să îl dea pe Domnul în mâna arhiereilor. Ar fi putut să-L dea pe Iuda în vileag cu asprime ÅŸi cu mânie în faÅ£a tuturor – însă nu face asta, ci cu adâncă întristare le spune ucenicilor că unul dintre ei îl va vinde, fără să-i spună măcar pe nume. El aÅŸteaptă; nu se va stinge gândul trădării în inima lui Iuda, nu se va pocăi acesta pentru fărădelegea pe care o plănuia, nu se va lăsa păgubaÅŸ de hotărârea vânzării? Dar răul ajunsese în această inimă la o putere atât de uriaşă încât acesta nici nu s-a ruÅŸinat să întrebe împreună cu ceilalÅ£i ucenici: Nu cumva sunt eu?
Domnul nu l-a dat nici atunci în vileag pe trădător înaintea tuturor ucenicilor, ci doar a rostit lin: Tu ai zis. Aceasta însemna: „Ai recunoscut singur că Mă vei vinde”. Åži i-a dat Sfânta Pâine. Åži după îmbucătură a intrat atunci satana în el, spune Sfântul Apostol Ioan. Satana ÅŸi-a făcut sălaÅŸ în inima lui Iuda, la fel cum Duhul Sfânt face sălaÅŸ al Său din inimile oamenilor curaÅ£i ÅŸi drepÅ£i. Satana nu se sălăşluieÅŸte dintr-o dată în inima omului – el n-are stăpânire să intre în ea, mai ales dacă această inimă este sfinÅ£ită prin marile Taine ale pocăinÅ£ei ÅŸi împărtăşaniei. El n-a intrat deodată nici în inima lui Iuda, ci mai întâi l-a smintit, trăgându-l spre rău ÅŸi spre trădare vreme îndelungată – pesemne chiar dinainte de apostolia lui, fiindcă ÅŸtim din Evanghelie că era hoÅ£: deci ÅŸi înaintea apostolici era împătimit de bani. Deci, când a pus satana stăpânire desăvârÅŸită pe inima lui Iuda? Atunci când în acesta s-a pârguit deplin hotărârea de a-L trăda pe Mântuitorul ÅŸi ca urmare Duhul Sfânt l-a părăsit.
Însă nu numai Iuda a fost sălaÅŸ al diavolului: mulÅ£i oameni s-au împotmolit în rău, minciună, omoruri, furturi într-o aÅŸa măsură încât în ei s-au sălăşluit duhurile rele. Cu ei s-a întâmplat lucrul despre care vorbeÅŸte Domnul Iisus Hristos: Când duhul necurat a ieÅŸit din om, umblă în locuri fără apă, căutând odihnă, ÅŸi nu găseÅŸte. Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieÅŸit”; ÅŸi venind, o află golită, măturată ÅŸi împodobită. Atunci se duce ÅŸi ia cu sine alte ÅŸapte duhuri mai rele decât el ÅŸi, intrând, se sălăşluiesc aici, ÅŸi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Mt. 12, 43-45).
Această grozăvie a sălăşluirii duhului rău ameninţă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne rugăm ÅŸi ne împărtăşim cu Sfintele Taine, fiindcă Trupul ÅŸi Sângele lui Hristos nu sunt un talisman ÅŸi nici ceva care apără în mod mecanic de tot răul, de toate năvălirile diavolului ÅŸi îngerilor lui. Ele sunt un mare, nemăsurat ajutor al lui Dumnezeu în lupta noastră cu ispitele de la duhurile rele, dacă va fi inima noastră curată, dacă ne vom strădui mereu, zi de zi, să nu păcătuim. Deci, să păzim în inimile noastre cuvântul Mântuitorului: Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, ÅŸi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Mt. 11, 12).
Să ne luptăm necontenit cu păcatele ÅŸi cu patimile ÅŸi, aducându-ne aminte de greÅŸelile noastre, să nu osândim pe nimeni.
Fie ca Domnul ÅŸi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să ne dea ajutorul Său cel atotputernic, că a Lui este slava ÅŸi stăpânirea, dimpreună cu Părintele Său Cel fără de început ÅŸi cu Preasfântul Duh în veci. Amin
Sfantul Luca al Crimeei