Iubiţilor preoţi din parohii, 

cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi 

drept-credinciosului popor al lui Dumnezeu 

din Arhiepiscopia Iaşilor: 

har, bucurie, iertare şi ajutor 

de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – 

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt

 

Iubiţi fraţi preoţi,

Cuvioşi Părinţi şi Cuvioase Maici,

Drept-slăvitori creştini,

 

 

Se cuvine să-I aducem slavă şi mulţumire lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem şi anul acesta la sărbătoarea cea mare a Sfintelor Paşti. În această noapte de lumină, precum şi în zilele care urmează, trăim ceva aparte, ceva deosebit faţă de celelalte zile ale anului. De cele mai multe ori nu reuşim să exprimăm în cuvinte această stare, însă simţim că o lucrare tainică se petrece în noi. Este o mare bucurie care se revarsă peste întreaga noastră fiinţă. Avem, parcă, mai multă viaţă în noi, mai mult seninătate. Vedem lumea cu alţi ochi şi arătăm mai multă deschidere faţă de semenii noştri. Natura însăşi pare a fi mai frumoasă în ziua Învierii. Intensitatea acestei stări de lumină este, desigur, diferită. La unii oameni ea se manifestă mai deplin, la alţii cu mai puţină consistenţă şi profunzime. 
 

Constatând această realitate, ne întrebăm: care este cauza şi unde îşi are izvorul acest val de bucurie, de pace şi de bunăvoire? Răspunsul îl găsim în adevărul Învierii Domnului Hristos. Schimbarea pe care o trăim în noaptea de Paşti este în legătură cu evenimentul petrecut în urmă cu mai bine de două mii de ani. Atunci Hristos a biruit moartea, „vrăjmaşul cel din urmă”1 al omului, devenind „începătura învierii”2 noastre. Înviind din mormânt, Hristos a împlinit ceea ce făgăduise mai înainte: „Eu am venit ca (oamenii) viaţă să aibă şi din belşug să aibă”3.

 

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos-Domnul, 

 

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a dăruit puterea vieţii celei depline. Această bogăţie de viaţă o simţim întrucâtva în zilele Sfintelor Paşti. De ce, însă, nu dobândim acest duh de viaţă pe deplin? De ce, oare, pierdem şi puţinul acesta de-a lungul anului? Răspunsul este unul singur: pentru că nu suntem oameni ai Învierii. O privire onestă asupra vieţii noastre arată că, de cele mai multe ori, suntem creştini doar cu numele. Împlinim exterior, dacă împlinim, poruncile şi rânduielile bisericeşti, dar ne lipseşte adâncimea vieţii duhovniceşti. În mod formal aparţinem Bisericii, precum ramurile unui copac. Prin aceste ramuri nu mai curge însă seva dătătoare de viaţă, pentru că nu avem duh de pocăinţă, cuget smerit şi rugăciune fierbinte. Lipsiţi de roadele Duhului Sfânt – dragostea, bucuria, pacea, blândeţea –, devenim ramuri uscate, fără legătură reală cu viaţa copacului, adică a Bisericii. După cuvântul Scripturii, deşi trăim, suntem morţi4, nu avem viaţă în noi înşine. Suntem „izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună”5, „pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi”6. 
 

Consecinţa acestei stări de fapt se arată dureros într-un val de nemulţumire, de nelinişte, de deznădejde. Viaţa se desfăşoară fără perspectivă, golul interior se adânceşte, iar sentimentul zădărniciei macină pe tot mai mulţi. Moartea şi iadul sunt trăite cu anticipaţie. Cum putem oare ieşi din acest iad care ne cuprinde tot mai mult? Cum se poate depăşi starea de moarte infiltrată până în cele mai adânci unghere ale vieţii noastre? Răspunsul la această criză duhovnicească nu poate fi aflat nici în politică, nici în economie, nici în tehnologie, nici în programele ecologice sau de eliminare a sărăciei şi a bolilor. Soluţia ne-o oferă Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă”7. 

 

Iubiţi fii și fiice duhovniceşti, 

 

Învăţătura Bisericii mărturiseşte că, înainte de învierea cu trupul, Hristos a coborât la iad pentru a elibera din lanţurile morţii pe cei aflaţi acolo. Aceasta arată că singura cale de a ieşi din existenţa noastră de iad şi de moarte este coborârea lui Hristos în viaţa noastră. El coboară însă numai dacă și permitem acest lucru, dacă ne deschidem prezenţei Lui în existenţa noastră. Hristos pătrunde în viaţa noastră şi ne scoate din diferitele forme de iad şi de moarte, făcându-ne părtaşi Învierii Sale. Iar aceasta se realizează prin mai multe căi:
 

– „Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică”8, spune Hristos. Credinţa este, aşadar, fundamentul vieţuirii adevărate, al vieţii celei adânci, cuprinzătoare, dătătoare de speranţă. „Cel ce crede în Mine [...] râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”9, ne încredinţează Mântuitorul nostru. Această apă vie – Duhul cel Sfânt – adapă sufletul însetat de lumină al omului, umplându-i, prin aceasta, viaţa de sens. 

– Apartenenţa la Biserica cea adevărată, Biserica Ortodoxă, oferă credinţei puterea de a influenţa viaţa noastră, gândirea, cuvântul şi atitudinea de zi cu zi. În interiorul Bisericii aflându-ne, ne lăsăm cuprinşi şi îmbrăţişaţi de duhul Învierii lui Hristos. „În adâncul sufletului dorim Învierea”, mărturisea Valeriu Gafencu. Ne deschidem spre Hristos în Biserică, iar El clădeşte viaţa Sa întru noi. Ne îmbogăţim în cunoaşterea lui Hristos, iar El aduce în viaţa noastră pacea. Ne adâncim în rugăciune, iar Hristos aprinde, menţine şi readuce lucrarea harului care se arată într-o bucurie nedepăşită de nimic în această lume. „Fă ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău (Doamne) şi să învie în bucurie”, se ruga Sfântul Siluan Athonitul. În Biserica – Trupul lui Hristos – noi, ca „mlădiţe” ale Lui, primim viaţa care izvorăşte din Dumnezeu şi, astfel, ne împli-nim ca oameni: „Eu sunt viţa, spune Hristos, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”10.

– Depăşirea stării de nelinişte, derută şi nemulţumire nu se împlineşte decât printr-o relaţie autentică, adevărată cu semenii noştri. De aceea, învierea noastră trece prin fratele de lângă noi şi prin cel de departe, prieten sau duşman. Nu putem ajunge la învierea din moartea care ne cuprinde decât dacă fratele nostru devine viaţa noastră. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, spune Sfântul Evanghelist Ioan, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte. Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El.”11 

– Învierea noastră din starea de moarte sufletească, gol lăuntric şi confuzie se împlineşte, de asemenea, prin duh neîncetat de pocăinţă şi cuget de smerenie. Vederea propriilor slăbiciuni şi păcate îl aşază pe om în mâna lui Dumnezeu, Care îi vindecă rănile sufleteşti. Are loc, astfel, o adevărată înviere. „Doamne, Tu învii pe cei a căror conştiinţă s-a stins şi întorci la frumuseţea cea dintâi sufletele care o pierduseră fără nădejde”12, rosteşte rugăciunea Bisericii. Asemenea fiului risipitor, omul revine, prin pocăinţă, la starea de demnitate, libertate şi înviere. „Mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”13 Deplinătatea smereniei sale premerge deplinătăţii învierii în care este îmbrăţişat. Starea de smerenie îl ajută, de asemenea, pe om să vadă în semenii săi nu slăbiciunile lor, ci chipul lui Dumnezeu. Astfel, este eliminată o sursă inepuizabilă de conflicte, neînţelegeri, frustrări şi nemulţumire.

– Descoperirea sau redescoperirea sensului vieţii, a luminii şi a bucuriei din suflet se împlineşte şi prin căutarea liniştii lăuntrice şi, când se poate, a celei exterioare. Ieşirea din confortul şi zgomotul zilnic aduce pacea lui Dumnezeu în minte şi în inimă. „Să încetăm o clipă gălăgia din gând”, spunea Marin Sorescu. Se alungă, astfel, moartea din minte, întunericul din cuvânt şi confuzia din atitudine. Într-o asemenea minte curăţită, Hristos Îşi face sălaş şi puterea Învierii Sale aduce pacea şi bucuria după care omul tânjeşte atât de mult.

 

Drept-slăvitori creştini,

 

Experienţa mărturiseşte că, în Biserică, omul cu dreaptă credinţă, arătată în rugăciune şi în dragoste, în pocăinţă şi în smerenie, în timp de liniştire, răzbate mai uşor în viaţă. Ispi-tele, necazurile, suferinţa sau unele neîmpliniri nu lipsesc. În acelaşi timp, acestea nu se transformă în deznădejde sau în lipsa totală de sens şi lumină în viaţă. Într-un suflet credincios şi smerit, chiar dacă apar clipe de întuneric şi de iad, Hristos coboară cu puterea Învierii Sale şi-l ridică. Bucuria reapare în suflet şi omul trăieşte din nou starea de împlinire şi de pace.
 

În aceste zile de Înviere, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască statornicie în credinţă, putere în rugăciune şi dragoste, cuget de căinţă, smerenie şi linişte sufletească. Acestea creează spaţii de lumină şi libertate în viaţa omului pentru că în ele se află puterea Învierii lui Hristos. Din această putere să hrănim sufletul nostru, al familiei noastre, al Bisericii, al Ţării şi al lumii.

Cu dragoste sfântă, din inimă de părinte şi frate, vin în faţa dumneavoastră şi rostesc cu bucurie fiecăruia şi tuturor: HRISTOS A ÎNVIAT!

 

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei


 

Note bibliografice

 

 1 Corinteni 15, 26.

 Cf. 1 Corinteni 15, 20.

 Ioan 10, 10.

 Cf. Apocalipsa 3, 1.

 2 Petru 2, 17.

 Iuda 1, 12.

 Cf. Matei 6, 33.

 Ioan 6, 47.

 Ioan 7, 38.

 Ioan 15, 5.

 1 Ioan 3, 14-15.

 Acatiste, Ed. Christiana şi Sf. Mănăstire Nera, Bucureşti, 1999, p. 19.

 Luca 15, 24.