O vedeam dimineaÈ›a când plecam la È™coală. Cobora de la casa din deal pentru a face cumpărături în oraÈ™. O salutam, iar ea îmi răspundea zâmbitoare È™i ochii ei senini îmi inspirau de fiecare dată pace. Înaltă, cu un fizic zdravăn, propriu mai degrabă femeilor de origine slavă, ea era doamna Iftode. Cât a trăit, n-am È™tiut niciodată câtă suferință, câte neajunsuri îndurase în viaÈ›a ei această femeie. Nu o cunoÈ™team pe numele de botez. Până în 1990 nu aflasem că venise din Basarabia în UrlaÈ›i alături de părinÈ›ii ei. O chema Larisa, dar copiii ei È™i cunoscuÈ›ii îi ziceau aÈ™a cum obiÈ™nuiesc românii de peste Prut să dea un nume scurt, de alint, celor dragi, Lera.
„Cine uită, nu merită", spunea la începutul secolului trecut marele istoric Nicolae Iorga. Ca să recuperez ceva din ignoranÈ›a mea mi-am luat reportofonul È™i aparatul de fotografiat ca să descopăr în casa GraÈ›ielei David, fiica Larisei Iftode, mărturia unei lumi nebănuite, o lume care, poate, pentru cei născuÈ›i după 1990, se află la ani-lumină depărtare de ei. Și totuÈ™i, adevărul este altul. Nu au trecut decât 78 de ani de la acele evenimente tragice în urma cărora vecinii de la est au rupt Basarabia din trupul României.
Anexarea de către URSS a acestei provincii româneÈ™ti în iunie 1940 rămâne o pagină neagră în cartea istoriei noastre naÈ›ionale. Ceea ce a urmat pentru populaÈ›ia românească din teritoriul ocupat de forÈ›ele militare sovietice nu poate fi povestit decât cu lacrimile înnodate-n barbă. Pentru că istoria Basarabiei de după război a fost una cruntă, aÈ™a cum o surprinde în puÈ›ine cuvinte È™i scriitorul născut în stânga Prutului, academicianul Nicolae Dabija: „În urma înÈ›elegerilor secrete dintre Hitler È™i Stalin, nouă, românilor, ni s-a furat È›ara. Ne-am pomenit peste noapte în alt stat, fără să plecăm de acasă". Povestea refugiaÈ›ilor basarabeni este una care merită cunoscută, iar cea a Larisei Iftode, cu atât mai mult.
„Semăn bomboane ca să răsară pomiÈ™ori cu multe dulciuri!"
Lera sau Larisa Babin (prin căsătorie Iftode) s-a născut de MărÈ›iÈ™or, în anul 1924, într-o localitate din judeÈ›ul Hotin, Cerlena Mare. Basarabia, pământ românesc, dar aflat din 1812 sub stăpânire rusească, se bucura în sfârÈ™it de revenirea acasă, alături de Å£ara-mamă. PărinÈ›ii ei, Haralampie È™i Solomia, au ales ca naÈ™ de botez pentru fata lor un preot, un personaj cu o slujire pastorală admirabilă, foarte cunoscut spre sfârÈ™itul vieÈ›ii lui, părintele Nicanor Lemne. Legătura Lerei cu naÈ™ul ei nu s-a întrerupt niciodată. Părintele Nicanor nu uita să trimită cu ocazia marilor sărbători creÈ™tine un semn finei lui. Fiica Lerei păstrează până acum felicitările de PaÈ™ti sau de Crăciun pe care naÈ™ul atent le expedia cu multă dragoste la UrlaÈ›i, ultima destinaÈ›ie a familiei Iftode în periplul ei parcă interminabil. Însă nici ea nu rămânea datoare È™i îl vizita pe părintele Nicanor la parohia sa din SiliÈ™tea Snagovului.
Copilăria Lerei în România Mare a fost una fericită. FetiÈ›a era foarte darnică. Bunicul ei avea un mic magazin, o prăvălie cum se spunea pe atunci, de unde se puteau cumpăra alimente È™i alte lucruri necesare în gospodărie. Lera mergea È™i golea cutia unde bunelul ei, Petru, È›inea bomboanele. Ea le împărÈ›ea tuturor copiilor pe care-i întâlnea, păstrând câteva È™i pentru sine. Odată, bunicii au surprins-o cu buzunarele pline de bomboane mergând È™i îngropându-le în grădină. Atunci când au întrebat-o ce face, Larisa a răspuns simplu: „Semăn bomboane ca să răsară pomiÈ™ori din care vom culege mai multe dulciuri!"
Anii au trecut, Larisa a mers la È™coală, a intrat la Liceul „Iulia Hasdeu" din Hotin. Când începuse războiul, ea împlinise 16 ani.
Calvarul deportării
Pentru a supravieÈ›ui, Larisa Babin (care între timp se căsătorise cu Dumitru Iftode) È™i părinÈ›ii ei, Haralampie È™i Solomia, s-au refugiat în timpul războiului din Basarabia în Bucovina de Nord, la CernăuÈ›i. Era după 1940. Moldova din stânga Prutului intrase sub ocupaÈ›ie sovietică. „Voiau să-i ducă cu trenul pe toÈ›i în Siberia fiindcă erau români, dar băbuÈ›a (bunica mea) Solomia È™i-a dat seama de pericol, cineva le dezvăluise destinaÈ›ia finală. Au sărit din tren. Au dormit în noroi È™i în frig. S-au descurcat fiindcă bunica mea È™tia bine ruseÈ™te", povesteÈ™te cu lacrimi în ochi GraÈ›iela Iftode, fiica Larisei. SoÈ›ul Larisei era jandarm, român din dreapta Prutului, din BotoÈ™ani. Îl luaseră nemÈ›ii prizonier de război, dar soÈ›ia lui, deÈ™i era terorizată de ruÈ™i săptămânal să divulge unde se află soÈ›ul ei, nu s-a lăsat È™i a reuÈ™it să-l aducă înapoi prin intermediul celor de la Crucea RoÈ™ie.
În fuga lor spre È›ară, speriaÈ›i, au ajuns la Gura Putilei, localitate din raionul CernăuÈ›i, au trecut graniÈ›a, stabilindu-se pentru o vreme în judeÈ›ul Suceava. Au avut mai multe domicilii în zonă. Au stat pe rând în Straja, Marginea, Vicovul de Sus, RădăuÈ›i. „Au trăit ani de chin, de foame inimaginabilă. Dădeai o găină pentru o sită de mălai", poveÈ™teÈ™te fiica Larisei. Calvarul celor două familii, Babin È™i Iftode, era însă departe de a se termina, deÈ™i războiul luase sfârÈ™it. Au încercat să se stabilească în Banat, dar autoritățile comuniste din România nu le-au permis acest lucru È™i sarabanda preumblărilor prin È›ară a continuat.
Lacrimile GraÈ›ielei nu contenesc. Născută în 1948 la Straja, ea a trebuit să se despartă de părinÈ›ii care locuiau la Bozovici, iar mai apoi, la Birda, în TimiÈ™, È™i să înveÈ›e clasele primare la ReÈ™iÈ›a, în judeÈ›ul CaraÈ™-Severin. „PărinÈ›ii mei È™i mulÈ›i bănățeni au fost încărcaÈ›i într-o noapte în camioane È™i aduÈ™i în Bărăgan. Au fost lăsaÈ›i în câmp. Nu era nimic altceva decât câmpul gol, unde vântul se juca prin ciulini. Nu È™tiau unde se află. Erau deportaÈ›i în ViiÈ™oara, un cătun în IalomiÈ›a, È™i siliÈ›i să lucreze la orezărie. Orezăriile aveau un sistem de irigaÈ›ii foarte bine pus la punct. DeportaÈ›ii erau păziÈ›i de jandarmi călare. Oamenii locuiau în condiÈ›ii foarte sărăcăcioase, iar basarabenii nu aveau voie să primească pe nimeni dintre rudele lor refugiate È™i ele în România. Stăteau în bordeie. Mama È™i tatăl meu reuÈ™iseră din 1951 să se mute în Prahova, la UrlaÈ›i, un orășel aflat într-o mică depresiune pe malul Cricovului Sărat. Bunicii din partea mamei rămăseseră în IalomiÈ›a."
Pentru identitatea lor erau în stare să-È™i dea viaÈ›a
Plecată de la ReÈ™iÈ›a, GraÈ›iela s-a întors la familia sa. Într-o zi, tatăl ei a vrut totuÈ™i să-È™i viziteze socrii pentru a le duce pâine. Totul a avut loc noaptea din cauza comuniÈ™tilor. Au trecut IalomiÈ›a într-un mod ingenios, cu ajutorul unei tiroliene rudimentare È™i au ajuns la Haralampie È™i Solomia. „Era în vacanÈ›a de vară. Terminasem clasa a II-a când i-am vizitat pe buneii mei la ViiÈ™oara. Stăteau în niÈ™te bordeie ca vai de lume. Ei, care în Basarabia aveau propria lor prăvălie, ajunseseră oropsiÈ›ii sorÈ›ii, niÈ™te oameni care aÈ™teptau să mănânce pâine căpătată de la alÈ›ii. Dar în iadul acela era ceva care pe mine, copil fiind, mă fascina. Pepenăriile. Câmpuri nesfârÈ™ite de pepeni. Bunicii îi alegeau pe cei care puteau intra în găleata fântânii È™i îi lăsau uÈ™or în apa ca gheaÈ›a a puÈ›ului ca să se răcorească. Pepenele dulce È™i rece în arÈ™iÈ›a verii era un deliciu", îÈ™i aminteÈ™te GraÈ›iela.
Atunci când vremea rea le strica bordeiele în care intrau nestingherite ploaia È™i vântul, basarabenii aveau o singură grijă, aceea ca actele lor cu care veniseră din locurile natale să nu se deterioreze. Èšineau la ele aproape mai mult decât la viaÈ›a lor fiindcă vorbeau despre cine erau ei cu adevărat. Când veneau inundaÈ›iile sau zăpezile mari, moÈ™ Haralampie îÈ™i punea documentele într-o punguță de nailon legată strâns la gură È™i se suia în dudul din apropierea bordeiului, aninând-o de creanga cea mai înaltă din copac. AÈ™a È™i-au păstrat identitatea.
Iernile în Bărăgan erau aspre. Bunicul îi povestea cum, odată, au venit cu elicopterul È™i le-au lăsat apă pe frânghie fiindcă erau total izolaÈ›i de restul lumii.
E uimitor cum autoritățile de atunci puteau dispune de viaÈ›a celor pe care-i conduceau. Fiindcă părinÈ›ii Larisei au primit printr-un decret semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej alt domiciliu, în Slobozia, unde tuturor basarabenilor li s-a dat să locuiască pe o stradă la periferia municipiului, numită 23 August, unde au È™i murit.
(...)
Larisa Iftode a trăit 92 de ani. La bătrâneÈ›e, în fiecare dimineață, pentru că nu mai vedea bine, punea pe unul din copii sau pe nepoÈ›i să-i citească din doi poeÈ›i: Grigore Vieru È™i Omar Khayyam. Îi plăceau nespus de mult versurile marelui poet arab: „Ce zi frumoasă-i astăzi! Și cât de blând zefirul!/ În rouă-È™i spală faÈ›a aprinsă trandafirul./ Privighetoarea-i spune în grai străvechi È™i sfânt:/ Îmbată-te tot timpul de-arome È™i de cânt."
AÈ™a a trăit femeia pe care o întâlneam dimineaÈ›a È™i care-mi bucura cu zâmbetul ei sufletul de copil. Cu faÈ›a spre frumos, spre lumină, spre bunătate. DeÈ™i în viaÈ›a ei de 92 de ani a străbătut întuneric mult È™i chinuri adânci. În caietul pe care fiica sa îl păstrează cu grijă, intitulat „Visele mele", primele cuvinte scrise de Larisa Iftode sună ca un testament pentru noi, cei de astăzi: „AÈ™ vrea ca toată lumea să înÈ›eleagă că poÈ›i depăși orice greutate printr-o credință adevărată". (Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)
Știri.BotoÈ™ani.Ro va prezenta în fiecare zi, până pe 27 martie 2018, opinii, mărturii, date istorice menite să vină în întâmpinarea unui moment important din destinul poporului român: 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.