Botoșăneni de acasă sau de departe ne-au vorbit despre noi, cei ai României. Scriitori, profesori, preoți, avocați, artiști, antreprenori, studenți au răspuns provocării noastre. În acest an 2018, răspunsurile sunt - în mare parte - chinuitor de triste, iar optimismul care mai pâlpâia în urmă cu 5, cu 10 ani, astăzi pare să se fi topit într-o cruntă lipsă de speranță. Este acesta un semnal de alarmă? Este timpul să ne deșteptăm? Este vremea să ne luăm Țara în propriile mâini? Întrebări la care vă rugăm pe dumneavoastră, cititorii Știri.Botoșani.Ro, să răspundeți.
Urăm României LA MULȚI ANI, botoșănenilor ani rodnici și în bunăstare! Trimitem salutul nostru de dragoste tuturor românilor prinși încă în graniță ghimpată, dar și celor plecați în lume pentru un trai mai bun. Ne unește o limbă, ne adună țarina în care ne-am născut.
Dăm cuvântul, așadar, invitaților noștri, la ceas de mare însemnătate pentru România: Ce (nu) am învățat în acest an Centenar, la 100 de ani de la Marea Unire? De ce avem nevoie astăzi pentru a ne salva ca popor, ca țară, de tăvălugul dezbinării?
Ştefan Teişanu (antreprenor cultural, Cluj): "Numai învățând responsabilitatea colectivă putem progresa ca țară"
Nu am învățat să fim cinstiți cu noi înșine. România și românii afișează o mândrie găunoasă, arareori îndreptățită de realitate. Ne credem superiori celorlalți și mai buni decât suntem, clamăm unirea, dar suntem fiecare pentru sine. Sunt multe excepții, bineînțeles, însă nu excepțiile fac țara.
Sentimentul meu e că în suta asta de ani nu am făcut istorie, ci ne-am strecurat prin ea. E și asta o calitate, să te strecori prin viață, dar trebuie totuși să recunoaștem că, apropo de Unire, nu ne putem face bine individual, ci numai împreună.
Cinci milioane de români trăiesc sub limita sărăciei, alte câteva milioane au plecat din țară pentru o viață mai bună, iar de alte milioane am uitat de ani de zile prin provinciile istorice.
Suntem răspunzători unii pentru alții și cred că numai învățând responsabilitatea colectivă putem progresa ca țară.
Constantin Arcu (scriitor, București): "Instaurarea domniei legii deopotrivă peste toți ar fi primul pas pentru salvarea noastră"
Ce (nu) am învățat în acest an? Parafrazîndu-l pe Ion Creangă, mă întreb ce am învățat anul trecut, celălalt an și de cînd sîntem? Întrebarea Dvs. nu e retorică totuși, deoarece semnul de punctuație interogativ este urmat de un subînțeles și apăsat semn de exclamare. E semnalul pe care ar trebui să ni-l tragem unul celuilalt. Dacă butada lui Antoine de Saint-Exupéry despre istoria din care nu învățăm niciodată nimic este acceptată ca pe o ironie inteligentă și fără consecințe tragice, întrebarea Dvs. ar trebui să dea de gîndit. Pentru că nu reușim nicidecum să ne ridicăm la înălțimea anului 1918, iar unii acționează împotriva intereselor neamului. Nu sînt cuvinte mari și nu-i nimic bombastic în aserțiunea de mai sus, îmi exprim doar propria mea îngrijorare. Într-o vreme în care provocările Ungariei întrec orice măsură, parlamentul și guvernul României par rupte de realitate. În an Centenar oficiali maghiari vin în țară și ne insultă în fel și chip, modifică hărțile Europei, lansează avertismente etc., iar „aleșii” noștri nu văd și nu aud.
Cam aici ne aflăm. Adică pe buza prăpastiei. Degeaba se trag semnale de alarmă, noi (vorba vine!) sîntem mai dezbinați ca oricînd și avem alte treburi. Domnii din fruntea statului sînt preocupați obsesiv să scape de dosare penale. Nu au onoare și nici simțul responsabilității față de această țară. Ei au inventat ceva de care n-a pomenit lumea. În timp ce omenirea se mișcă înainte, noi sîntem singurul popor care merge cu viteză… înapoi! Într-un singur an de zile, indivizii ăștia au reușit să întoarcă justiția acolo unde se afla în urmă cu zeci de ani. Făcînd o evaluare rapidă, în ultimul timp am învățat să mergem înapoi!
Cum de s-a ajuns aici și ce ne poate salva ca popor? M-am mai referit la acest aspect, măcar tangențial, nu cu mult timp în urmă. Constatăm că astăzi sînt promovați în funcții înalte secături care habar n-au de nimic, pe baza apartenenței la gașca politică de la putere, în raport de sumele de bani plătite în campanii electorale și altele de acest fel. În același timp, observăm că intelectualii au abandonat viața publică, iar asta a trimis societatea românească pe orbita unui cerc vicios. Votul este în bună măsură exercițiul unor amărîți care primesc o găleată cu ulei și zahăr, iar parlamentul e ticsit de nulități. Legile sînt pe măsură și, de obicei, au dedicație clară. Socoteala lor e simplă. Actele normative electorale și alianțele împotriva intereselor țării urmează să le asigure succes în viitoarele alegeri, perpetuînd starea nefastă de lucruri.
Soluții? Poate că întoarcerea intelectualilor în viața publică ar fi o soluție. Este cunoscută activitatea intelectualilor români pentru desăvîrșirea unității naționale. Luînd exemplu de la vecinii noștri, inclusiv de la unguri (!), România a creat la Paris o așa-numită „misiune universitară” (1917-1920), formată din personalități de prestigiu din lumea academică (Traian Lalescu, Orest Tafrali, George Murnu, Ion Nistor, Ermil Pangrati etc.), avînd ca scop combaterea ideilor iredentiste maghiare și bulgărești și obținerea acordului marilor puteri pentru realizarea Marii Uniri (v. rezumatul tezei de doctorat susținută anul trecut la Iași de Alina-Cătălina Ibănescu). „Se spune că intelectualii au făcut unirea. E foarte adevărat. Fără intelectuali şi fără elite, o naţiune nu poate exista", admitea fără rezerve Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, în prelegerea cu tema „Crearea României şi locul său în societatea de astăzi", reliefînd rolul intelectualilor în mobilizarea maselor și realizarea Marii Uniri.
Ca să înțelegem ce am fost și în ce fundătură am ajuns este suficient să ne amintim că au existat vremuri cînd prim-miniștri ai acestei țări erau Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu sau Octavian Goga, iar acum ne-am pricopsit cu această nefericită... Vasilica-Viorica Dăncilă! Reușește careva să priceapă ceva? Eu unul nu reușesc. E o cumplită bătaie de joc la adresa acestui popor. Și nu pot să nu mă întreb cum ar sta României cu un prim-ministru ca Ioan-Aurel Pop sau altă personalitate de anvergura sa morală și intelectuală.
Deocamdată există un guvern care nu reprezintă voința românilor. Un accident al democrației, după cum se exprima șeful statului. Din păcate, nu văd vreo soluție simplă, democratică pentru remedierea dezastrului în care ne aflăm. Există o soluție extremă: dictatura unor forțe justițiare care să... restituie justiția românilor. Justiția terfelită în picioare cu mult entuziasm în ultimul timp. E nevoie de o mînă forte care să bage în pușcării toți hoții înghesuiți în fruntea țării, indiferent de culoarea politică. Încet-încet politrucii au reușit să se ridice deasupra legii și acum se vor o castă intangibilă. Dacă dorim să ne salvăm de dezbinare, acești indivizi trebuie să ajungă în fața Justiției. În fața unor complete de judecată stabilite potrivit legii, iar nu pe care și le aleg singuri! Instaurarea domniei legii deopotrivă peste toți ar fi primul pas pentru salvarea noastră.
Ala Sainenco (manager cultural, Ipotești – Botoșani): "Am pierdut unirea în forma pe care am obținut-o 1918"
.jpg)
Pentru mine, românul din Basarabia, 1 decembrie nu este o zi oarecare. Iar exclusivitatea acestei zile nu este legată de caracterul ei festiv, ci de o posibilitate ratată continuu.
Căci, atîta timp cît, fizic, românii din Basarabia românească locuiesc în afara țării, nu pot trăi, azi, plenar evenimentul Unirii. Îl pot trăi doar ca fapt consumat și ratat sau îl pot proiecta incert într-un viitor.
Am pierdut unirea în forma pe care am obținut-o 1918 și cred că am mai pierdut sentimentul unității naționale și al coeziunii.
Și totuși nu pot să nu mă bucur pentru perioada României Mari, trecut care, paradoxal poate, rămâne o aspirație. Speranța mea sunt oamenii care perpetuează valorile și cred în ele fără rezerve.
Cezara Mîndrescu (studentă Jurnalism, Iași): "Cel mai mult am avea nevoie de simplitate și verticalitate"
.jpg)
Anul Centenarului l-am văzut ca pe o provocare primită din partea și pentru români. O provocare acceptată, dar nu știu dacă și finalizată după așteptări. Este drept, trăim într-o lume diversificată ca mod, neegală ca gen, influențabilă ca mentalitate.
Am învățat în acest an că, în ciuda a 100 de ani de la mărețul eveniment, evoluția noastră, ca popor, nu este de 100 de ori mai remarcabilă decât în 1918. Mă neliniștește mereu ideea că rata analfabetismului crește de la an la an, că mulți tineri preferă să plece în străinătate la studii, fără a se mai și întoarce.
Problemele politice sunt mai mult decât vizibile (în orașul studenției mele, chiar și copiii din clasele I-IV își întreabă părinții în tramvai dacă o anumită Doamnă a mai spus ceva; a devenit un laitmotiv al guvernării actuale pare-se). Birocrația a acaparat sănătatea publică, iar locurile de muncă devin din ce în ce mai puține.
Și totuși, am mai învățat că există patriotism, iar intonarea imnului național de stat trezește încă vibrații interioare. Și cred că și despre asta ar trebui să fie Centenarul: despre trăiri și sentimente interioare, iar nu despre pahare de cafea cu sigla acestuia.
Cel mai mult am avea nevoie de simplitate și verticalitate. Simplitate pentru că, uneori, pare că ne pierdem noi în detalii, iar alții au beneficii din acestea. Verticalitate pentru că tăvălugul dezbinării poate fi împiedicat doar prin moralitate, dreptate și tărie de caracter.
Mihaela Arhip (scriitor, Botoșani): "În anul Marii Uniri am învăţat, mai mult ca niciodată, să ne pierdem identitatea naţională cu indiferenţă"
Istoria ne-a predat timp de 100 de ani lecţii magistrale. Dar ne-am obişnuit să nu ne respectăm profesorii, nu? Termenul „istorie” provine din limba greacă, „ιστορία”, „historia”, cu sensul de „luarea în considerare a cercetărilor cuiva”. Dar ne-am obişnuit, de asemenea, să nu luăm în considerare decât ceea ce ne convine.
În anul Marii Uniri am învăţat, mai mult ca niciodată, să ne pierdem identitatea naţională cu indiferenţă. Treptat.
De ce avem nevoie pentru a ne salva ca popor de tăvălugul dezbinării? Nu ştiu. Doar cred... Eu doar cred că am avem nevoie de Dăruire în tot ceea ce facem, de Educaţie, de un Miracol, poate (?), de Noi înşine vinovaţi de (ne)păcatul mândriei de a fi români, de Iubire, de Toleranţă, de Acceptarea propriei spiritualităţi remarcabile, de o reîntoarcere la Tradiţiile care ne definesc, de Elite pe care să le respectăm. De Demnitate.
Pr. Cătălin Ifrim (preot, Dorohoi – Botoșani): "Idealurile comunității să fie și idealurile noastre"
Ce nu am învățat vom învăța în curând, pentru noi pilda Fiului risipitor este un model de comportament. Depinde de noi dacă ne întoarcem la valorile perene ale unui neam: Credința, Patria și Familia.
Nu am învățat ce înseamnă istoria și faptele unui popor, idealurile pentru care au luptat înaintașii, valorile spirituale, identitatea națională, drepturile date de Dumnezeu unui popor, patriotismul, spiritul de jertfă.
Am învățat ce este umilința, să fim sclavi, să ne bucurăm de lucrurile fără valoare, să nu mai fim oameni, să cântărim deciziile noastre în funcție de câștigul personal, să nu ne pese de cel de lângă noi, să fim oportuniști, să avem cât mai mult.
Pentru evitarea dezbinării trebuie să ne întoarcem la ce am fost cândva, să avem credință, dragoste, nădejde în Dumnezeu. Să renunțăm la credința în noi și să avem credință în Dumnezeu. Idealurile comunității să fie și idealurile noastre. Să ne educăm în lumina acestor idealuri naționale.
Victor Teișanu (scriitor, Darabani-Botoșani): "Țara a fost jefuită sistematic de urmașii deghizați ai comuniștilor"
E clar că după 1989, dincolo de libertatea câștigată cu sânge, țara a fost jefuită sistematic de urmașii deghizați ai comuniștilor. Cu ei la timonă și astăzi, ce lecții se pot oferi românilor ? Doar una singură: că munca onestă este disprețuită și că succesul și bunăstarea se obțin mai ușor pe căi ocolite, cu protecție de la cine trebuie.
Credeam (speram !) că măcar acum, din respect și minimă decență față de istorie, ne-am putea strădui să lăsăm impresia că ne pasă de România, bucurându-ne pentru o clipă, cu inimi înflăcărate, de astrala înfăptuire a înaintașilor. Cum se vede însă, n-a fost să fie...
De ce avem nevoie pentru a ne salva ca popor de tăvălugul dezbinării? În primul rând de justiție, care, exercitându-se fără discriminare, ar putea remonta încrederea populației. Apoi, de întronarea moralității și meritocrației, însă nu doar declarativ și demagogic. Și, în fine, de întoarcerea la sentimentul religios, atât de românesc altădată, acum acoperit aproape total de mâzga indiferenței.
Dar pentru toate acestea ne lipsesc, iată, Nicolae Iorga, Regele Ferdinand, Ionel I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Iancu Flondor, Pantelimon Halippa și încă mulți, mulți alții...
Pr. Teodor Ciurariu (preot, Dorohoi-Botoșani): "Suntem pe un drum total greșit"
Greu de spus. Două întrebări la care se pot scrie multe.
Exact cum era în timpul comunismului. Subiecte cum ar fi patrie, partid, popor, iubit conducător… erau inepuizabile.
Însă părerea mea sinceră este că suntem pe un drum total greșit. Consider că trebuie o re-evanghelizare a neamului românesc.
Cât privește realizările? Catedrala Națională este de departe cea mai importantă realizare. Părerea mea.
Elena Mândrescu (solist vocal, Botoșani): "Avem nevoie de o scară a valorilor pe care să o respectăm"
Avem o aniversare istorică, vom fi contemporani cu un eveniment unic în viața noastră. Dar mulți dintre noi nu conștientizăm importanța momentului, am devenit prea comozi și ne vom mulțumi să postam pe Facebook (ăa fim buni și să iubim mai mult). Și gata! Și toate astea pentru că în 100 de ani am pierdut patriotismul interbelic, spiritualitatea de atunci, cultura care ne situa în Europa pe un loc fruntaș. Dar am pierdut și lideri importanți, oameni de cultură, oameni care și-au dat viața pentru o idee. Și în toti anii aceștia nu am pus nimic în loc. Așa că Centenarul ne găsește împrăștiați prin lume, plini de neîncredere și de dezbinare, lovind cu ură într-o Catedrală care reprezintă unul dintre lucrurile bune pe care le-a făcut acest neam într-o sută de ani.
De ce avem nevoie pentru a ne salva ca popor de tăvălugul dezbinării? În primul rând avem nevoie de o scară a valorilor pe care să o respectăm. Avem nevoie de lideri, de modele care să te uimească prin cultură, prin conduita morală de excepție și care să semene în jurul lor pace, încredere în viitor, siguranță. Avem nevoie de oameni care să ne redea Demnitatea, de un ideal care să ne unească. Avem nevoie de Dumnezeu și de credința noastră ortodoxă în care se va regăsi acest neam. La mulți ani, frumoasa, bogata, dezbinata, jefuita mea Țară! Un gând de recunoștință pentru cei care și-au dat viața pentru Tine!
Gellu Dorian (scriitor, Botoșani): Centenarul dezbinării noastre?
În primul rând, această aniversare este una atipică, în sensul că sărbătorim o ţară ciuntită, şi în ceea ce este forma ei, şi în ceea ce este fondul ei, în loc să construim o ţară aşa cum au dorit-o şi au realizat-o, mai ales în fruntarii, dar şi în interiorul ei, cei de la 1918. În afară de ceea ce-a dat Dumnezeu acestor locuri, frumuseţi ale naturii, bogăţii diverse şi prielnice unui trai decent şi civilizat, nimic altceva nu mai arată acum aşa cum ar fi trebuit să arate o ţară care-şi sărbătoreşte Centenarul. Totul este hidos, de la oamenii care s-au modificat structural şi comportamental, începând imediat după război, în comunismul devastator, dar şi în democraţia originală, dâmboviţeană, acum cu damf de reziduuri teleormănene, până la ceea ce aceştia au realizat, oraşe, comune, sate, habitaturi ce se dovedesc a fi nişte provizorate pentru ceva ce se aşteaptă să vină şi nu mai vine. Tot ce a fost temeinic acum se surpă, este abandonat sau posedat şi transformat în ceea ce ştiu să facă aceşti inşi care au ajuns la putere – mai nimic.
România, în aceşti o sută de ani, a parcurs un traseu anevoios. Dar parcă şi alte state din Estul Europei au făcut aceiaşi paşi, dar arată altfel. Noi trebuie să arătăm din ce în ce mai dezbinaţi, mereu cu gândul la bârdihanul nostru şi la buzunarele noastre, care, vorba cântecului, „ereditar/ avem o gaură în buzunar”, gaură care la unii, puţini, dar orientaţi, s-a acoperit cu averi incomensurabile, obţinute din furat, care i-au făcut să crească într-un an câţi alţii în zece, iar la alţii, cei mai mulţi, gaura să se lărgească, încât să nu mai rămână nimic acolo, nici bruma de avere adunată până mai ieri, nici mărunţişul dat printre degete de cei ce-i mint din patru în patru ani. Şi asta pentru că în aceşti o sută de ani n-am învăţat să fim un popor unit, ci o populaţie la cheremul unor oculte, care au dorit să facă altceva aici, un parc de trai pe de-a moca, o cale de bătut spre o viaţă mai bună în altă parte, părăduind totul aici. N-am învăţat că dezbinarea între români este mană cerească pentru cei care stau cu ochii aţintiţi spre ceea ce a mai rămas de furat. Schisma socială în care România se zabte de douăzeci şi cinci de ani, prin emigrări spre un trai mai bun în altă parte, este un rezultat al acestei dezbinări, care a devenit, dintr-o rană superficială la început, o cangrenă pe care nu o vom mai putea lecui.
Noi, rămânii, prin natura noastră, n-am fost un popor emigrant (nici pe timp de război, aşa cum suntem acum pe timp de pace!), ca alte popoare care au împânzit lumea, transformându-i componentele naţionale, ci un popor statornic, aşezat, mereu în bătaia migratorilor, în ţinta imperiilor de tot felul, plătind scump această încăpăţânare de-a ne păzi pământul, pe care l-am îmbibat cu sângele neamului din care veneam de milenii. Dar din aceste milenii, am ajuns acum, din cauza hoardelor care ne-au tot călcat şi le-am tolerat, să sărbătorim doar o sută de ani de ţară cu numele România. Aşa a hotărât istoria, aşa am primit, în această o sută de ani, decizia ei, să ne aflăm, într-o lume democratică şi civilizată, într-o ţară ciuntită, fărâmiţată în interior de încăpăţânarea prostească a unor inşi care cred că România este tarlaua lor pe care pot face ce vor.
Dacă am fi învăţat să alegem de fiecare dată cum trebuie, nu am fi ajuns acum, la mare sărbătoare, să ne încruntăm la toate scălămbăielile, care, pasămite, sunt dedicate Centenarului Marii Uniri. Dar nu am învăţat nimic din greşelile evidente pe care le-am făcut cu ochii parcă legaţi, ba chiar şi atunci când ni se bulbucau precum cepile atunci când ne trezeam înşelați, mereu înşelați. Dar, se pare, alegătorii defectuoşi, mulţi la număr cu aproape treizeci de ani, sunt acum în scădere. Dacă mai sunt vreo două milioane şi jumătate, dar şi aceştia indecişi, uşor treziţi din somnul administrat o dată la patru ani cu pilule de „noapte bună/ dormi liniştit/ pesedeul veghează toate visele tale”. Pentru a-i putea învinge, cealaltă parte a României ar trebui să decidă peste doi ani cine trebuie să conducă. Dacă nu, vom avea acolo sus, la putere, aceiaşi nesătui, falşi şi proşti, hoţi cu acte în regulă. De asta avem nevoie astăzi ca să ne salvăm, de acei oameni care, nu să-i înlăture pe cei defectuoşi, care aleg dintr-un îndemn oportunist, de moment, ci să le arate ce este bine şi ce este rău. Dar se pare că aşa ceva nu va mai fi posibil, într-o Românie fărâmiţată în atâtea interese câţi oameni influenţi sunt sau mai exact câţi bandiţi încă mai ţin mâna pe cârmile puterii. Interesul acestora este să-i ştie pe români dezbinaţi, încruntaţi, minţindu-i că asta este fericirea. Uniţi, nu i-ar putea păcăli nimeni, nici chiar românii parveniţi, atât de uşor pe români. Dacă românii nu ar fi fost uniţi în 1918, astăzi nu am fi sărbătorit Centenarul Marii Uniri, chiar şi aşa, în bătaia de joc a celor care gestionează acest mare eveniment al României.
În cei o sută de ani am pierdut liantul unei naţiuni – încrederea în noi. Poate în următorii o sută de ani o vom recăpăta. Dar pentru asta trebuie să-i mazilim pe cei ce ne-au făcut s-o pierdem!
Oana Roxana Gherasim (profesor, Germania): "Dacă ați plecat din țară, arătați cât suntem de ospitalieri, de muncitori și de păstrători de tradiție"
Salvarea stă în noi, în puterea fiecăruia de a-și decide soarta. Un individ puternic e puternic şi pentru altii, un om care crede cu tărie în tot ceea ce a însemnat Marea Unire va rămâne unit cu "fratele" său indiferent unde îl duce viața!
Suntem salvați ca ţară atâta vreme cât facem bine. Prin orice gând, faptă sau cuvânt. Dezbinări vor fi mereu, însă la greu oamenii se unesc, dau mână cu mână şi primesc putere din Pocalul lui Dumnezeu. Am învățat departe de ţară că tăcerea uneori e de aur şi că a cunoaşte limba si istoria țării de imprumut e ceva ce vine tot din setea de frumos si te defineste ca individ, tot român numindu-te!
Tăvălugul dezbinării e provocat de o falsă înțelegere a libertății de exprimare! De faptul că vedem partea urâtă a lucrurilor, însă nu căutam soluții, ci preferăm să aruncam cu vorbe deșarte! Am uitat să ne rugăm împreună, acum aruncăm în preoți cu noroi sau mergem la biserică în act de prezență. Adunându-ne și ne mai având atat de mult grija altuia, aducem în viața noastră liniștea sufletească și puterea de a ne păstra integritatea! La multi ani, români! La multi ani, români de pretutindeni. Dacă ați plecat din țară, arătați cât suntem de ospitalieri, de muncitori și de păstrători de tradiție. Autentică!
Florentin Țuca (avocat, București): "Am învățat că nu învățăm nimic din istorie"
Eu personal am învățat că nu învățăm nimic din istorie. Primul război mondial a fost o încleștare între imperii pe cât de tragică pe atât de stupidă. Faptul că centenarul finalizării lui este celebrat cu parade militare și avioane de luptă e proba că n-am priceput nimic din această tentativă de suicid european.
Oare nu ar fi fost mai potrivit ca, în loc de o musculoasă defilare sub arc de ”triumf” și salve de tun, cei 70 de șefi de state să asiste la Paris la un concert la Operă?
De ce avem nevoie pentru a ne salva ca popor de tăvălugul dezbinării? De o pungă de petrol mare cât teritoriul național. (Accesibilă, eventual, din ograda fiecăruia.)
Dumitru Ivan (editor, Botoșani): "Am deprins mai curând chiulul, minciuna şi am lăsat să prospere hoţia"
Nu am învăţat să găsim între noi, românii, oamenii de valoare pe care să-i promovăm, să ne conducă onorabil. Am deprins mai curând chiulul, minciuna şi am lăsat să prospere hoţia, fiecare fiind interesat să înveţe şi el acest obiect.
Demagogia se cultivă cu insistenţă. Ceilalţi, din jur, vor fi fiind ei în interior cum vor fi, dar în exterior au valenţe constructive; noi ne-am procopsit cu reprezentanţi în foruri internaţionale pe care-i plătim... să ne denigreze.
De ce avem nevoie pentru a ne salva ca popor de tăvălugul dezbinării? De un Vlad Ţepeş, de un Mihai Viteazul, de un Alexandru Ioan Cuza... români, cu adevărat. În plus, instituţii de stat care să merite respectul cetăţeanului!
Bogdan Cărăușu (poet, Botoșani): "România va avea atîția români cîți va crește"
Să vorbești de un bilanț după 100 de ani de la Marea Unire presupune în primul rînd să îți faci un bilanț al tău, ca român. Nu putem privi lucrurile ca niște spectatori neimplicați în desfășurarea evenimentelor sau ca niște auditori străini care îndeplinesc o datorie strict profesională. Uitîndu-ne sincer în oglindă, vom fi poate uimiți să constatăm că o mare parte a defectelor pe care le condamnăm la poporul român ne definesc pe noi înșine ca persoane. Și atunci, întrebările care se pot pune sînt: unde am greșit? Ce am făcut greșit? Cum definim românismul? Cînd am uitat să fim români în adevăratul sens al cuvîntului?
Cred sincer că răspunsurile pe care le căutăm sînt mai aproape decît ne-am putea imagina pentru că orice popor are un destin al său, o menire hărăzită de Dumnezeu. Așadar, ar trebui să ne întrebăm dacă acum, după 100 de ani de la Marea Unire, mai sîntem cu adevărat pe drumul pe care Dumnezeu l-a așternut la picioarele strămoșilor noștri. Poate fi un exercițiu destul de dificil, dar în același timp, necesar. Să ne întrebăm așadar, cum ne-ar privi Sfîntul Ștefan cel Mare, unul dintre cei mai mari voievozi ai românimii și Domn al Moldovei, Domn al Țării Românești și conte al Transilvaniei? Ce i-am putea spune Marelui Mihai Viteazu, căruia visul de unitate a românilor i-a atras tragicul sfîrșit pe altarul crudei istorii? Cum am putea răspunde la zguduitoarea jertfă pentru credința strămoșească a Sfinților Brîncoveni? Cu ce cuvinte am putea acompania cîntecul oaselor frînte ale lui Horea, Cloșca și Crișan? Cu ce îndrăzneală ne vom adresa sîngelui vărsat de ostașii români care și-au dat viața la Plevna, Rahova și Vidin? Cum vom sta înaintea inimilor de români, sfîrtecate de gloanțele vrăjmașe la Oituz, Mărăști și Mărășești? Cum am putea alina durerea sfîntă a românilor căzuți la Cotul Donului? Cum ne-am putea justifica în fața rîului de sînge vărsat de sfinții martiri și mucenici români, pătimitori în timpul prigoanei comuniste? Dar mai ales, cum am putea noi să răspundem dragostei de țară prin care înaintașii noștri au înfăptuit Marea Unire de la Alba Iulia? Ce ecou vor avea strigătele de bucurie ale românilor, ”uniți în cuget și-n simțiri” acum un secol, în sufletele noastre golite de iubirea de neam și de credința în destinul acestui popor? Căci ei știau că Unirea nu era doar un simplu act administrativ, ci era un vis de secole, destinația unui drum lung și anevoios, presărat cu oase de martiri și cimentat cu sînge de eroi. Și vedem că toți voievozii, eroii și martirii acestui popor s-au asemănat prin aceea că și-au legat viețile de destinul țării și au trăit ascultînd de o conștiință superioară celei proprii: conștiința de neam. Dar noi, mai sîntem noi, oare, pe drumul Neamului Românesc? Mai călcăm pe urmele înaintașilor noștri, sau orbecăim prin întunericul din inimile noastre, orbi și surzi la strigătul de ajutor al unei națiuni pe care n-o mai recunoaștem de mamă?
Ce mai înseamnă să fii român în zilele noastre? Cînd s-a devalorizat apartenența la un neam de viteji? Cînd am început să ne fim cei mai îndîrjiți dușmani?
O privire în adîncul sufletului românesc ne va limpezi, poate, mai mult decît ani întregi de studii: românii nu mai sînt pe calea neamului din momentul cotropirii de către cel mai perfid vrăjmaș – comunismul ateu. Căci ne-am abătut, nu cu voia noastră, de la misiunea istorică a acestui popor de fiecare dată cînd frîiele au fost preluate de către alogeni reprezentînd interese străine României. Iar acum mai bine de șapte decenii, aceste interese străine s-au întrupat în fiara roșie al cărei singur scop nu a fost altul decît nimicirea ființială a românilor.
Și iată cum ultimii voievozi, ultimii cneji, ultimii viteji și ultimii martiri români au fost cei care nu și-au vîndut conștiința și sufletul, dînd astfel o mărturisire de credință prin care românismul a supraviețuit întunericului prăvălit de regimul comunist peste trupul țării. Căci doar prin mortea celor căzuți pradă prigoanei comuniste a trăit cu adevărat neamul acesta. O moarte pentru învierea întru viața veșnică. Acum, mărturia acestor Români care datorită credinței lor în Dumnezeu nu au putut fi înfrînți prin frig, foame, însetare, bătăi, schingiuiri, umilințe și torturi psihologice, ci au continuat să ardă cu văpaia veșniciei, riscă să se stingă din cauza uitării care se așterne în tăcere peste amintirea jertfei lor. Dar să nu fie! Cred cu tărie că adevărata lor răzbunare și singura este mărturisirea adevărului, strigarea lui în „... patru unghiuri”.
A nu lăsa pradă uitării sacrificiul făcut de acești Români ar fi un prim pas făcut înapoi înspre normalitate, un pas făcut pe calea neamului românesc, atît de sufocată acum de buruienile și spinii ipocriziei, ai imposturii. Așadar, doar printr-o educație corespunzătoare întru românism vom putea construi cu adevărat o Românie a românilor. Prin întoarcerea la sacrificiu și prin jertfirea eu-lui pentru Neam vom ieși din negura egoismului și a nepăsării ucigătoare. Cînd milioanele de eu-ri care își strigă doar propria dreptate, care de prea puține ori este și cea a românismului, vor deveni o singură conștiință, vom fi din nou pe drumul cel bun. Căci am mai spus-o și o repet: România va avea atîția români cîți va crește. Deci, cît timp mai avem un sîmbure de românism în pămîntul arid al inimilor noastre, să îl sădim în inimile curate și puternice ale copiilor care nu sînt altceva decît țarini în care veșnicia Neamului Românesc poate rodi. Asumîndu-ne românismul și trăindu-l vom duce mai departe moștenirea primită de la strămoșii noștri, pe care și ei au primit-o de la strămoșii lor care o primiseră de la strămoșii strămoșilor lor. Modele și repere avem cu prisosință, rămîne doar să le urmăm. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Georgică Manole (scriitor, Botoșani): "Ne-au dispărut tihna şi responsabilitatea cu care se făcea actul cultural în interbelic"
Cu ceva timp în urmă am citit o carte (H. V. Pătraşcu, „Idealul valah”, 2017) al cărei text constituie o veritabilă căutare prin psihologia abisală a poporului român. Încă din titlu suntem avertizaţi că întregul demers se axează pe tot ceea ce conţine sfera noţiunii de ideal, cu principală preocupare asupra celui valah. Dacă americanii şi-au făcut un cult al visului, iar francezii, englezii şi germanii unul al idealului, H. V. Pătraşcu este obligat de evidenţe să constate că naţiunea română nu mai are niciun vis, niciun ideal şi că o stare de cvasipermanentă somnolenţă ar stăpâni-o. Aspectul ar avea drept principale cauze: 1. programul de cacogenie („opusă eugeniei care urmăreşte prin mijloace mai mult sau mai puţin discutabile îmbunătăţirea, înfrumuseţarea rasei, cacogenia urmăreşte urâţirea, sluţirea, înrăutăţirea unei naţii”); 2. starea de alergie ereditară la visele altora („în clipa în care cineva revendică un vis şi forţa de a-l face real, românii se transformă – din simple automate însufleţite – în bestii agresive”); 3. complacerea în starea de naţiune mică („diferenţa dintre un mare popor şi un popor mic este aceea că un mare popor ştie să cultive visul în oameni. O mare naţiune, naţiunea americană, şi-a făcut o emblemă din vis); 4. nu ne propunem în viaţă să dăm o justificare existenţei întregului univers („cine nu-şi propune la începuturile vieţii să dea prin existenţa sa o justificare existenţei întregului univers, acela este un nimeni, un „exemplar al speciei”, un „număr”, cum bine spunea Noica”).
Cele enunţate energizează germenii dezbinării noastre. Lor li se adaugă o inadecvare a locului, rolului şi valorii culturii. Ne-au dispărut tihna şi responsabilitatea cu care se făcea actul cultural în interbelic, iar conceptul de cultură naţională a suportat o fracturare din cauza globalismului. Din această perspectivă, autorul amintit este îndreptăţit să constate: 1. „naţionalul” ca determinare accidentală („eventual locativă a unei culturi europene care, numai întâmplător, se numeşte cultură română”; 2. transpunerea culturii naţionale în termenii sportivităţii („esenţiale vor fi considerate determinaţiile generale sau universale în dauna celor particulare sau locale: valoarea europeană sau universală a culturii române, succesul unor scriitori sau intelectuali români în afara graniţelor ţării, într-un cuvânt performanţele atinse de reprezentanţii culturii „române”); 3. neglijarea ideilor înaintaşilor („neauzite sunt astăzi cuvintele unui Cioran, Eliade sau Blaga despre esenţialitatea determinantului naţional.(…) Naţionalitatea este o fatalitate pe care nu o poţi transcende decât asumând-o. Aşa au făcut Brâncuşi, Enescu, Cioran, Eliade, Ionescu, Blaga şi atâţia alţii. De peste două decenii cultura română s-a condamnat singură în minorat şi provincialism, interzicându-şi orice discuţie serioasă asupra naţionalului”; 4. nu se mai ţine cont de faptul că universalul nu poate fi atins decât prin aprofundarea localului („Nu există un universal în sine, un general abstract, aspaţial şi atemporal pe care să-l atingi prin decorporalizare. Dimpotrivă, „universalul” fiinţei nu este decât în concretul diverselor sale aşezări, în carnaţia şi culorile unor peisaje, în melos-ul limbilor pământului, în ethos-ul unor popoare”); 5. românitatea este pentru românii înşişi un handicap („Gloria interbelicilor a constat în aceea că în dorinţa lor de a atinge universalul nu au ignorat, nu au dat uitării şi nu au repudiat naţionalul”).
