Pe cei care încă mai cred că sensibilitatea este un defect, îi rog să treacă la pas printre oamenii despre care am scris, printre necunoscuţii despre care, poate, voi scrie, printre Oamenii acestui oraş, oameni frumoşi fiecare în felul său. Să se descalţe de orgolii şi să păşească desculţ prin iarbă, ca să-şi poată aminti textura şi culoarea şi parfumul ei, când nu va mai putea să o calce în picioare…

„Doamna, de ce să aveţi emoţii? Doar sunteţi în centrul atenţiei?”

Vă mulţumesc că ați fost alături de mine şi alături de cei despre care, de-a lungul timpului, am scris, din dorinţa de a arăta lumii chipul mai puţin cunoscut al oraşului nostru. Sunt oameni care mi-au marcat existenţa, sunt locuri în care am trăit emoţii şi nu am putut să trec indiferentă pe lângă amintirea lor.

Se cuvine să mulţumesc doamnei Isabella Cantemir, pentru prezentare, a preluat astfel o parte din emoţiile mele fireşti! Îmi amintesc încurajarea unui copil, din ziua lansării volumului de versuri - „(i)reversibil, care mie mi-e cel mai aproape de suflet. Elevă la Liceul de Artă fiind, violonistă, era obişnuită cu scena, cu publicul şi îi invidiam siguranţa pe care eu nu am reuşit să o ating la întâlnirile mele cu cititorii. În timp ce mie îmi tremura glasul, s-a auzit suficient de tare, din sală, glasul inocenţei: „Doamna, de ce să aveţi emoţii? Doar sunteţi în centrul atenţiei?”

CITEȘTE ȘI: "Preasfințitul Nichifor Botoșăneanul va oficia Sfânta Liturghie și va sfinți cas..."

Mulţumesc Irinei-Maria Honcieru, ilustratoarea oficială a volumelor mele de proză, şoferul de ocazie al drumurilor către copilărie, omul care s-a redescoperit şi a renăscut din cenuşa unui vis care a ars din temelii. E un om ca toţi ceilalţi, cu bune şi cu rele, pasionat de fotografie, prin care a descoperit miezul lucrurilor, locurilor şi oamenilor de pe-aici. Mulţumesc lui Dragoş Delibaş, care a contribuit cu fotografii la ilustrarea poveştilor mele! Vă invit să le vizitaţi amândurora blogurile de fotograf, sunt deosebite.

Mulţumesc soţului meu, care a tehnoredactat fiecare volum, şi care mi-a fost alături în acest demers de a eterniza Oameni şi Locuri, trecând cu mai multă sau mai deloc răbdare, prin momente dificile, pe care a ştiut să le managerieze: „Nu-mi place fotografia aceea. / ok, punem alta. Cum e? 7 Nu e ok. Uite, o punem pe asta. / Da, exact asta era şi la început. O punem pe asta. // Nu mai fac lansare. / ok. / Aş face totuşi o lansare. Pregătim ceva, vorbim cu cine trebuie? / Da. Când vrei să faci? / Nu ştiu. / Da e bine atunci. E cea mai potrivită dată.”

Şi se cuvine să mulţumesc celor despre care am scris, care mi-au permis să le citesc poveştile, să le trimit variante, au reuşit să le citească şi să le recitească, şi am încercat  să corectăm împreună şi să conturăm o lume sensibilă, ascunsă de multe ori sub masca durităţii. Fire nevăzute ne leagă de oameni şi locuri, dacă ştim să le respectăm elasticitatea şi să le ascultăm vibraţiile, ne apropie sau ne depărtează pe unii de alţii, după cum ne este voia.

Cei despre care am scris şi care nu mai sunt printre noi, să le fie ţărâna uşoară!, m-or citi de acolo, de unde sunt. Şi vor zâmbi sau se vor încrunta odată cu vremea. Şi ziua îmi va fi mie după cum le-a plăcut sau nu ceea ce am scris despre ei.

Şi se cuvine să mulţumesc Omului care a citit şi a hotărât să publice prima povestire scrisă de mine. Pentru că ideea acestor volume a pornit de la textul „Eleganţă de chihlimbar”, apărut în 7 octombrie 2018, pe stiri.botosani.ro. Şi mi-am amintit atunci cuvintele Mamei, Dumnezeu s-o odihnească în pace!, care spunea că  fiecare nume are omul lui, căruia îi influenţează trecerea prin viaţă. De aici a plecat ideea unei cărţi în care Oameni şi Nume să prindă contur. Mulţumesc, Florentina Toniţă!

În timp ce gândeam textele şi încercam să mă ridic la înălţimea celor despre care scriam, mi-a ieşit în cale, nu întâmplător, poemul unui prieten. Îl regăsiţi ca Motto al fiecărui volum. Un fragment spune aşa: „În târgul meu oamenii sunt versuri!” Şi din versurile acelea, eu am conturat portrete, în proză, pe alocuri lirice. Îţi mulţumesc, Cristi Negrii!

Pe cei care încă mai cred că sensibilitatea este un defect, îi rog să treacă la pas printre oamenii despre care am scris, printre necunoscuţii despre care, poate, voi scrie, printre Oamenii acestui oraş, oameni frumoşi fiecare în felul său. Să se descalţe de orgolii şi să păşească desculţ prin iarbă, ca să-şi poată aminti textura şi culoarea şi parfumul ei, când nu va mai putea să o calce în picioare. Să nu grăbească pasul, să uite că există indiferenţă şi putere, şi să se întoarcă apoi acasă, înspre sine. Dacă vor gândi la fel, înseamnă că au trişat, au grăbit pasul, au privit doar şi nu au văzut nimic.

Nichita Stănescu spunea atât de frumos şi atât de trist: „Dacă nu ştii să recunoşti iarba după verde şi apa după sete, atunci nu-i va fi nimănui dor de tine.”

Eu voi spune mereu ca Jules Renard: „Sunt un om sensibil, pe care viaţa îl răneşte sau îl bucură, n-am sângele rece al observatorului indiferent.” Şi voi învăţa să îmi asum această sensibilitate, pe care nu o voi considera calitate, dar nici nu voi crede că este un defect. Este un firesc pe care mi-l asum.

„De ce tocmai eu?”

Pentru că am primit multe întrebări pe parcursul acestor trei ani de când apar textele şi volumele cărţii mele, vă rog să îmi permiteţi să răspund la unele dintre ele.

Cel mai des, am fost întrebată „De ce tocmai eu?”. Nici acum nu ştiu răspunsul. Poate, pentru că într-un anume moment al trecerii mele prin preajma cuiva, în mine şi-a făcut loc o idee, o emoţie, un gând care nu-mi dădea pace şi trebuia să-l spun şi altora. Poate, pentru că sunt empatică şi nu pot trece indiferentă pe lângă tristeţea sau bucuria cuiva. Nu mi-am ales dinainte persoanele pe care să le transform în personaje. Am încercat, la un moment dat, să fac o listă a celor despre care mi-aş fi dorit să scriu, dar lista a rămas neatinsă, din cauză că, ori nu a venit vremea acelor povestiri, ori nu am ştiut eu să le scriu.

Îmi plac oamenii care se redefinesc, care cad şi au puterea de a se ridica şi de a merge mai departe, fără să calce în picoare pe ceilalţi. Au crezut în visul lor şi au găsit o cale de a-l materializa. Şi nu am încercat niciodată să pun visul unuia deasupra visului altora, toate, mai mărunte sau mai mari, sunt visuri croite după puterea celui care le are. Şi eu le admir forţa cu care merg mai departe, privind doar înainte, mai ales atunci când ştiu că visul este aproape imposibil de atins. Dorinţa lor îl face posibil, şi, pentru ei, drumul către împlinirea visului contează mai mult decât împlinirea în sine.

Cred că aceasta este trăsătura dominantă comună a personajelor mele, cu mici excepţii. „De ce tocmai eu?” De aceea, poate, tocmai tu eşti unul dintre cei despre care am scris.

Oameni a căror părere o preţuiesc mi-au spus că sunt uimiţi de ceea ce am putut să văd în unele personaje, când ei le cunosc, ştiu că au şi o latură mai puţin frumoasă, mai întunecată chiar. Şi m-au întrebat cum am privit, ca să văd ceea ce se ascunde în spatele zidului de întuneric. Cât efort îţi trebuie să vezi lumina unei candele pâlpâind în întuneric? Nu ştiu, cred că nu nu îţi trebuie efort, îţi trebuie credinţă. Şi eu am naiva credinţă că fiecare om ascunde în sine şi lumina unei candele, poate învelită într-o coajă de întuneric, ca o formă de autoapărare. Nu ştiu căror experienţe de viaţă le-a supravieţuit acel om. Fiecare traumă naşte o formă de autoapărare, de autoconservare.

Fiecare rană emoţională nevindecată ascunde o cantitate semnificativă de suferinţă în spatele ei. În încercarea de a ne proteja de această durere, purtăm o mască, ce are scopul de a face faţă cerinţelor vieţii.

Eu nu fac niciun efort ca să văd lumina din spatele măştii, eu doar văd masca şi ea însăşi îmi arată ce ascunde. Nu cred că ştiu să explic asta, e ceva ce trebuie experimentat, trăit cu adevărat.

„În târgul meu, oamenii sunt versuri”

Se spune că fiecare dintre noi se naşte cu 5 răni ale sufletului: respingerea, abandonul, umilirea, trădarea şi nedreptatea, care sunt activate în perioada copilăriei, pe care reuşim uneori să le ascundem, chiar să le dominăm. Ele se reactivează la un moment dat, pentru că în jurul lor se dezvoltă aceste mecanisme de apărare şi unii dintre noi nu au forţa de a menţine scutul activ mereu. Pur şi simplu intervin situaţii în care nu se mai poate şi atunci, unii aleg să dezvăluie celorlalţi partea întunecată.

Poate e un dar, poate e tocmai contrariul, dar eu cred, la fel ca prietenul meu, Cristi Negrii, că „în târgul meu, oamenii sunt versuri.” Că fiecare are o poveste care merită spusă, de mine sau de altcineva, care vede mai acut ceea ce se ascunde sub masca fiecăruia. Ştiu, ca să le răspund celor care mi-au pus această întrebare, ştiu nuanţa de întuneric a fiecărui om despre care am scris, dacă nu am ştiut-o la momentul respectiv, am aflat-o după ce am scris, dar am preferat să mă concentrez pe nuanţa luminii. Cu cât o privesc eu mai profund, cu atât, poate, o va vedea mai bine şi cel care o poartă şi va crede în ea.

”Aprindem candela ca să îngenunchem noi în faţa luminii ei, nu ca să-i îngenunchem pe alţii!”

Şi, da, dacă este să răspund la o altă întrebare, am trăit şi clipe de dezamăgire. Nu toţi au reacţionat la fel, sporind intensitatea luminii pe care eu am văzut-o în ei. Da, unii dintre cei despre care am scris au considerat că lumina aceea a candelei care arde în ei îi ridică deasupra celorlalţi, când, de fapt, lumina candelei e tocmai opusul mândriei, e umilinţă şi încredere şi căldură. Şi se stinge dacă nu ştii să o păstrezi. Aprindem candela ca să îngenunchem noi în faţa luminii ei, nu ca să-i îngenunchem pe alţii.

O altă întrebare pe care am primit-o frecvent a fost dacă toate acele întâmplări sunt adevărate. Da, sunt. Unele mi-au fost povestite de oameni în care cred şi felul şi contextul în care au făcut-o nu lasă loc de ambiguităţi, de neîncredere. Pe cele mai multe le-am trăit eu. În copilărie, în adolescenţă, acum. Cred că sunt blocată câte puţin în fiecare dintre vârstele mele, nu pot să fiu doar adult, deşi mă străduiesc. Nu ştiu dacă e bine sau mai puţin bine, dar uneori un parfum, o culoare, un sunet îmi reactivează intrarea într-o anume vârstă. Cred că fiecare povestire porneşte de la trecerea mea prin preajma unor asemenea senzori.

”Fiecare povestire s-a activat la gustul unei madlene!”

Colega mea, Andreea Anghelache, căreia îi mulţumesc, spunea că eu am gustat madlenele lui Marcel Proust, le-am prins gustul şi am plecat în căutarea timpului pierdut. Mi-au plăcut mult cuvintele acestea, şi da, cred că fiecare povestire s-a activat la gustul unei madlene, doar că madlenele mele au glazuri şi gusturi diferite, nu am atins performanţa pe care a atins-o Proust, care a reuşit să scrie 7 volume explorând modul în care timpul poate fi recuperat şi în care trecutul, ajutat de memoria involuntară, poate fi recâștigat și conservat prin artă.

El însuşi spunea că fiecare dintre noi are propria „madlenă”, al cărei gust declanșează o serie de amintiri frumoase din copilărie.

Eu, care mereu se întâmplă să mă nimeresc acolo unde este ceva dulce bun care se cere gustat, am mai multe madlene care îmi declanşează amintiri, nu am putut să mă raportez doar la una singură.

Cred că la fiecare dintre dumneavoastră funcţionează principiul madlenei lui Proust. Şi multe amintiri aşteaptă cuminţi, undeva, în cotloanele memoriei, să fie readuse la suprafaţă, retrăite, povestite.

(Mihaela Arhip, discurs la lansarea volumului 3 ”Fiecare nume are omul lui” – sâmbătă, 28 septembrie 2024, Casa Corpului Didactic Botoșani)

*intertitlurile aparțin redacției