Intrarea publicului la evenimentul organizat de Cinematograful Unirea, miercuri seara, este liberă. După proiecție, Alina Predescu propune o conversație-atelier despre mecanismele cinematografice care au provocat reacții specifice în timpul vizionării. Spectatorii sunt invitați să descifreze împreună tehnicile prin care filmul documentar explorează un anumit subiect și să analizeze modalitățile de abordare a unor elementele culturale, sociale și politice prin care filmul îi ghidează către asumarea unei poziții proprii.
Înainte de proiecția de gală de la Botoșani, am invitat-o pe Alina Predescu să ne ”descifreze” mesajul documentarului propus în cadrul KineDok, dar și să vorbească despre rolul și importanța acestor producții în societatea actuală.
”Jarcovjáková fotografiază precum trăiește”
-Doamnă Alina Predescu, publicul din Botoșani este invitat miercuri, 29 octombrie, de la ora 19.00, în sala Cinematografului Unirea, pentru a viziona documentarul „Nu sunt tot ce-aș vrea să fiu / I’m Not Everything I Want to Be”. Să spunem dintru început că evenimentul este organizat în parteneriat cu KineDok, programul european care promovează documentare creative. Pentru că veți fi prezentă la Botoșani, cum ați formula – mai întâi pe scurt – invitația care să îi convingă pe iubitorii de film să își treacă în program ora 19.00, în această seară?
-Documentarul din seara aceasta – “Nu sunt tot ce-aș vrea să fiu” - este un film important atât ca subiect, cât și ca formă. Subiectul se referă la viața și opera fotografei cehe Libuse Jarcovjáková, o artistă a cărei recunoaștere a venit târziu - iar motivele acestei întârzieri constituie tot atâtea teme, din păcate încă actuale, adresate în film. În ce privește forma, documentarul propune un registru vizual asamblat în întregime din fotografii realizate de artistă, registru alăturat unui comentariu în voice-over în care Jarcovjáková citește însemnări din jurnalul propriu scris de-a lungul întregii vieți. Ni se oferă astfel un document al unei traiectorii artistice personale trăite în trecutul recent, într-un context familiar și asemănător cu cel al României din timpul regimului comunist. Sub regia realizatoarei Klára Tasovská, Jarcovjáková devine istoric și etnograf al propriei vieți, într-o evocare memorialistică la persoana întâi.
Această proiecție constituie un eveniment pentru publicul interesat de fotografie, pentru spectatorii pasionați de istoria recentă sau cei preocupați de sociologie și etnografie și, desigur, pentru cinefili și iubitori ai documentarului.
-”De la Primăvara de la Praga din 1968 și până la căderea Zidului Berlinului în 1989”, citim într-un sinopsis menit să încadreze – în spațiu și timp – acțiunea documentarului. O perioadă care include – în diferite forme – și istoria României. Cât de mult ne vom regăsi, cel puțin noi, trăitori ai acelor vremuri, în spiritul acestui film?
-Când în 1968, la 16 ani, Jarcovjáková a început să se preocupe serios de fotografie, tancurile sovietice au intrat în Cehoslovacia. Imaginile și comentariul surprind momentul ca pe un eveniment traumatic trăit direct, ca pe o anulare bruscă a aspirațiilor către un viitor normal. Captivat de experiența de zi cu zi, ochiul artistei evoluează apoi către curiozitatea pentru oameni, în general, și pentru comunități marginalizate, în particular. Jarcovjáková fotografiază precum trăiește – din plin, până la capăt, fără menajamente și complet implicată în fiecare instanță surprinsă. Dar imaginile necosmetizate ale muncitorilor tipografi doborâți de muncă sau cele ale romilor izolați în comunitatea lor și ”proscriși în propria țară” nu sunt cele agreate de regim.
Pentru noi, cei care am trăit măcar o parte din acea epocă, în varianta românească, efectul este cel al unui tablou familiar marcat de diferențe specifice – pe fundalul unei realități încremenite între griuri șterse și tușele groase ale propagandei, deslușim detaliile unei lumi care rezistă dincolo de restricții și opresiune și în mijlocul căreia artista își afirmă crezul artistic și își definește identitatea personală. Poate cele mai emoționante și evocative momente sunt, pentru noi, cele surprinse în noiembrie 1989, când Jarcovjáková fotografiază mulțimile care reacționează cu entuziasm la demolarea zidului Berlinului.
-Ați studiat în România și în Statele Unite ale Americii, ați trecut de la matematică la cinema, ați cercetat cu precădere filmul documentar. Cât de mult se diferențiază această formă de artă (filmul documentar) de, să spunem, cercetarea academică, oficială sau nu, a unui istoric? Devine filmul documentar un martor, poate fi el validat ca sursă istorică, sociologică, culturală etc.?
-Nu sunt în poziția de a mă pronunță în relație cu munca de cercetare a unui istoric, dar pot spune că munca de documentare istorică, sociologică, culturală sau politică este o componentă necesară oricărui demers creativ care aspiră către un obiect cultural actual, relevant. Pe de o parte, filmul documentar în general rămâne un document al timpului său pentru că vorbește, în egală măsură, prin subiectul abordat – fie el contemporan sau istoric - și prin forma în care este realizat, care atestă o anumită înțelegere și utilizare a mijloacelor de construcție filmică. Pe de altă parte, există tendința de-a vedea filmul documentar ca pe o fereastră asupra realității, ca pe o referință factuală directă, nemediată, la o realitate specifică. Această tendință nu este corectă. Filmul documentar trebuie înțeles ca un tip de construcție, de re-prezentare a unui aspect al realității ca expresie a subiectivității artistice a realizatoarei/realizatorului. Filmul documentar propune un argument, un punct de vedere, o poziție regizorală, în jurul sau în marginea unui aspect al realității care funcționează ca un catalizator pentru procesul creativ.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, se poate spune că, dacă filmul documentar are intrinsec o valență istoriografică, el trebuie privit ca o mărturie subiectivă a percepției regizorale a unui moment istoric, cultural sau socio-politic.
”Filmul ne readuce în fața unei vieți trăite cu intensitatea unui ochi atent”
-Reiese din prezentarea dvs. că ați cercetat cu precădere filme documentare realizate în Polonia între 1960 și 1980. Venind mai aproape, legat de Praga, îmi vine în minte filmul ”Rugul aprins”, povestea studentului Jan Palach, care şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga, în 1968. Iar cu gândul la Polonia amintesc filmul "Afterimage", în care Andrzej Wajdane spune povestea unui artist de avangardă, Władysław Strzemiński, cel mai important artist polonez al secolului 20.
De data aceasta, „Nu sunt tot ce-aș vrea să fiu / I’m Not Everything I Want to Be” o urmărește pe Jarcovjáková în călătoria ei de autodescoperire. Cum trebuie privit acest film în contextul societății actuale?
-Filmul ne sugerează că reziliența este principala calitate a vieții artistice a lui Jarcovjáková. În contextul istoric respectiv, reziliența ia forma rezistenței, prin refuzul fotografei de-a se supune regulilor și legilor sistemului. Această atitudine se traduce într-o libertate a imaginii fotografice, imagine ce devine expresia recurentă a unei căutări de sine. Artista evocă în cuvinte o criză de identitate documentată în expresii vizuale pe care azi le citim drept ”selfies”. În societatea de azi, unde vizualul e omniprezent, fiind facilitat de platforme și tehnologii multiple, riscăm să pierdem percepția semnificației și greutății reprezentării vizuale. Filmul acesta ne readuce în fața unei vieți trăite cu intensitatea unui ochi atent, mereu impresionat de regimul vizibilului, dar și capabil să filtreze expresia vizuală prin experiența personală.
Una dintre așteptările sociale pe care Libuse le pune sub semnul întrebării este cea a maternității ca certitudine a împlinirii unei femei. Gestul artistei de-a afirma validitatea unei vieți alese de ea, dincolo sau împotriva perceptelor impuse, comunică forța unei atitudini asumate și trăite și constituie un exemplu de care, ca femei, avem o nevoie stringentă în continuare, cu precădere în partea noastră de lume.
”Este fundamental să recunoaștem și să diagnosticăm corect simptomele incipiente ale totalitarismului”
-Studiul și aplecarea către cercetarea unei perioade din istoria popoarelor implică și înțelegerea unor fapte/întâmplări, a unor mentalități sau a unor greșeli. Cât de important este pentru noi, cei de astăzi, să știm cum se nasc, de pildă, regimurile totalitare, pentru a identifica la timp simptomele și pericolele?
-Istoria ne învață că vor fi întotdeauna suficienți indivizi cu putere care să decidă să tragă populații întregi după ei pe aceleași drumuri bătătorite care duc către catastrofă, atâta vreme cât interesele lor sunt servite. Filmul ne propune o reprezentare a luptei de rezistență dusă de jos, de la nivel individual, o luptă care începe prin capacitatea de a fi consecvent cu propriile principii, și prin a găsi puterea de a rămâne pe poziția asumată și pe timpul unor condiții opresive. Dar pentru a ne angaja eficient într-o astfel de rezistență, este fundamental într-adevăr să recunoaștem și să diagnosticăm corect simptomele incipiente ale totalitarismului. Întrebarea care rămâne este dacă este suficientă această recunoaștere teoretică sau ceea ce ne edifică și ne determină să acționăm ține de o reacție viscerală în fața unor situații pe care le-am trăit cândva. Ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite ale Americii sugerează că, în absența unei “practici” cu un trecut totalitar, oamenii sunt nevoiți să învețe “de la zero” și “the hard way” ce înseamnă reacții prompte și cu efect preventiv și de lungă durată, iar acest proces lent de învățare treptată are deja consecințe nefaste.
”Filmul lucrează activ la a ne construi o reacție, o percepție”
-După proiecția de la Botoșani, veți propune publicului o conversație-atelier despre mecanismele cinematografice care au provocat reacții specifice în timpul vizionării. Ce se va întâmpla, concret, după vizionarea filmului?
-Ce le propun spectatorilor este să înceapă prin a împărtăși o reacție puternică stârnită de un moment, o secvență sau un fragment al filmului – ce anume gândesc și simt în relație cu acest moment, și de ce. Împreună vom încerca să deslușim elementele de construcție a filmului care contribuie la acest efect asupra spectatorului.
Cu alte cuvinte, ne vom uita cu atenție, de exemplu, la felul în care coloana sonoră joacă un rol de liant între comentariul în voice-over și registrul vizual al imaginilor fotografice, încercând să înțelegem cum muzica și zgomotul de ambient ne alterează sau influențează percepția. Sau vom analiză diferența dintre ritmul alert al montajului vizual și lentoarea pe care o percepem în sunetul cuvintelor vorbite – cum contribuie această diferență la modelarea narațiunii? Dincolo de suprafață, filmul lucrează activ la a ne construi o reacție, o percepție, o poziție – încercarea mea este de-a îndrumă spectatorii către a conștientiza acest proces mai puțin vizibil. Odată ce înțelegem această “bucătărie” a filmului, o întreagă complexitate de posibile înțelesuri și interpretări se deschide în fața noastră.
***Alina Predescu este absolventă a Facultății de Matematică a Universității București și a secției de Comunicații Audiovizuale a UNATC. După ce emigrează în California, ea predă o vreme matematică la Palo Alto High School. Mai târziu urmează programul masteral în Cinema Studies la San Francisco State University, apoi programul doctoral în cadrul Departamentului de Film & Media Studies de la Universitatea Berkeley din California.
În calitate de cercetătoare, Alina studiază filme documentare realizate în Polonia între 1960 și 1980 – în lucrarea sa de disertație, identifică și analizează, estetic și politic, relația dintre formele tot mai complexe de interviu și expresii verbale prezente în aceste documentare, și contextul istoric și socio-politic al apariției și dezvoltării mișcării „Solidaritatea”.
Predă, timp de zece ani, cursuri de analiză de film, de teoria și istoria filmului documentar, la Universitatea Berkeley. Participă la numeroase conferințe internaționale (Visible Evidence, SCMS, AICED) și publică articole în Comparative Studies in Modernism, Pluralities – A Forum for Documentary Disruption și The University of Bucharest Review: Literary and Cultural Studies Series.