Ultimul an de comunism, primele zile de libertate. La 36 de ani de la Revoluția care avea să încheie un regim opresiv, amintirile celor care au fost martori – la Botoșani, Iași, Bacău, Constanța, în sate și orașe – vorbesc astăzi despre o istorie care se reconstruiește peste timp. De la euforia libertății la vise spulberate, de la nevoia de a uita la curajul de a vorbi, toate mărturiile adunate astăzi de Octavia Buhociu recompun o frescă a unui timp pe care încă nu îl deslușim de ajuns.
Provocarea a fost inițiată de Octavia Buhociu, care a oferit și prima mărturie:
Ce făceați, unde vă găseați în decembrie 1989? Cum trăiați atunci? Ce vă doreați în acea lună? Ce cărți citeați, ce muzică ascultați, la ce spectacole mergeați prin decembrie 1989? Sau altceva demn de interes pentru voi în acea perioadă.
Iată ce scriam in jurnalul meu:
1989
Vineri, 1 dec.: Valentin Gheorghiu la pian. Gorby și Papa la Roma. Nadia ar fi spre SUA.
Sâmbătă, 2 dec.: din cauza unei furtuni puternice pe Mediterană, a doua întâlnire Bush-Gorby s-a amânat pentru azi. Iar se face de gardă în școală, zi și noapte. Imagini la «Vremia» (scris în limba rusă): în RDG, Cehoslovacia totu-i în fierbere, în mișcare.
Duminică, 10 dec.: din revista Astra nr. 10/1989, la pagina 13 aflăm că în satul Scornicești, județul Olt, Constantin Mudava a construit un cabinet de masaj bioenergetic pentru familia prezidențială. Ei, da!
Vineri, 15 dec.: Foarte cald, puțin vânt. A murit Andrei Saharov. Aseară am fost la G., o clasă de-a XII-a, viitori învățători, a venit s-o colinde. Emoționant! Și ce voci bune! La Timișoara, Arad ar fi avut loc manifestări pentru a apăra un preot protestant... S-ar fi închis frontierele cu Ungaria, Iugoslavia... Verbele sunt la condițional prezent că nu sunt date anunțuri oficiale la noi. Excursia care trebuia să înceapă mâine, cu automobile, spre Cernăuți a fost amânată... La Liceul Pedagogic s-a spus că reciclările nu mai au loc, cel puțin cele din centrele universitare... Ce va mai urma?
Miercuri, 20 dec.: Discursul lui N. C. - elemente fasciste, huliganice, agenturi străine, influențe ale unor grupuri străine ce ar fi vrut să atenteze la independența, suveranitatea și integritatea țării, vinovații vor da socoteală..., dar nimic despre victime, morți. Unii, ce au reușit să treacă granița și au putut telefona, povestesc lucruri ce te îngrozesc... Azi la Timișoara: altă demonstrație, se strigau lozinci contra lui N.C.
Joi, 21 dec.: Posturile de radio străine povestesc ce grozăvii se petrec la Timișoara... Bunica a vrut să meargă la cimitir la bunicu' (tata a fost pe post de șofer), acolo s-a rugat și pentru cei de la Timișoara, să se termine tot acest calvar.
Vineri, 22 dec.: Consfătuirea pe teme politico-educative nu a mai avut loc. Directoarea ne-a trimis acasă. Pe la 11.30-12.00 la televizor s-a anunțat că în toată țara se instituie starea de necesitate și că ministrul Nicolae Milea s-ar fi sinucis. La 12,47, eram în bucătărie, am deschis aparatul de radio, când deodată aud vocea lui Ion Caramitru, puțin gâfâită și emoționată. Fug la televizor: el, Mircea Dinescu și încă vreo câțiva anunță că N.C. a fugit, că ei au pus mâna pe televiziune... În casă a fost ceva de nedescris: bunica a îngenuncheat (genunchii i-au permis!), ne-am pupat între noi toți, strigăte de bucurie, râsete, planuri de viitor... Programul la TV a continuat nonstop, transmițându-se tot ce se-ntâmpla prin țară, reacțiile străinilor. Miliția, securitatea au trecut sub conducerea armatei. Au apărut pe ecran: Sergiu Nicolaescu, preoți, tot felul de militari, oameni de diverse meserii, deținuți politici, elevi, studenți, părinți ai căror copii au murit, dispărut... În București, în jurul C.C al P.C.R, al Palatului Republicii, al Radioteleviziunii, al Poștei și Telefoanelor s-au dat lupte între armată, populație, gărzi patriotice cu grupări de teroriști... Scriu ce se spune. Eu am fost în oraș între 16-17, era miting în piața Teatrului: dl. Curcă, dna Zenovia Pavlică, dl. Viaceslav Popescu... au luat cuvântul din balconul clădirii. S-a anunțat de mai multe ori că Nicolae și Elena Ceaușescu ar fi la ba la Titu, ba la Slobozia, ba în mașină, ba în avion. Am primit invitația să urc și eu în balcon să-mi exprim entuziasmul, bucuria, am păstrat pentru mine... Pe la 23-24 am văzut la tv că a fost prins și adus Nicu Ceaușescu (puțin zgâriat pe față), care ar fi luat copii prizonieri, dar apoi s-ar fi predat celor ce l-au adus la televiziune. A fost destul de demn, ar fi ordonat să nu se tragă în populație la Sibiu... Televiziunea a avut program toată noaptea, dar pe la ora 3 nu a fost imagine, numai sunet: se dădeau lupte pe culoarele instituției (asta a fost explicația dată).
O poezie dintr-un ziar: 22 Decembrie ”O, Doamne, / Acesta e Bucureștiul? Pe-aici trecut-a parcă pojarul! / O, Doamne, / Aceasta e patria mea?/ Ce cataclism a pustiit-o astfel?! / Sau ce tiran nebun / A subjugat-o minții sale oarbe?! / Dictatorul a fost împușcat / Inima țării bate năvalnic din nou. Radio Romania transmite: Sîntem liberi, sîntem liberi, sîntem liberi!!!” (Alexandru Dugneanu, clasa a VII-a)
Sâmbătă, 23 dec.: Probleme în București, în special cu acele grupuri de teroriști, mercenari (oare vom ști adevărul?!) ce mai rezistă pe ici pe colo, dar cu suficiente pierderi umane. La TV s-au perindat tot felul de invitați: scriitori, actori, sportivi: Cristian Gațu, Victor Rebengiuc (a spus că cei ce l-au proslăvit pe Ceaușescu înainte ar fi trebuit să încerce să spună o dată NU, iar acum, înainte de a vorbi, ar trebui să se șteargă la gură - a pus pe masă un sul de hârtie igienică...) a recitat ”Doina”, Ilinca Tomoroveanu, Maricica Puică, un traducător sârb, Ion Caramitru, Tudor Mărăscu... Ilie Ceaușescu, când a fost arestat și i s-au luat obiectele personale a început să se pieptene... generalul Postelnicu a rugat să nu i se ia batista că-l doare capul... Pe la 18-19 s-a anunțat că Nicolae și Elena Ceaușescu au fost arestați și-s bine păziți. Se vorbește de Crăciun, de colinde, colindători, de sărbători. Altă viață! Pe la Băneasa iar se trage... Filmul ”Ringul” (regia Sergiu Nicolaescu, 1984) cu SN, Marin Moraru. Pe la jumătatea filmului, Teodor Brateș, crainic la TV, anunță că unii telespectatori nu sunt de acord să se dea filme amuzante când în stradă mai mor oameni... în fine, dar și bucuria trebuie scoasă în evidență într-un fel... Dimineața în oraș: dl. Curcă a fost aplaudat (cuvântul «tovarăș» și-a stricat conținutul), P.V. a fost oarecum huiduit, Z.P. a afirmat ceva de genul: toți cei ce-au avut privilegii, n-au stat la coadă, s-au mutat dintr-un apartament bun în altul și mai bun să nu intre în Comitetul Provizoriu... Cei din Chișinău vor să ne ajute în tot felul. Mulți ziariști și-au făcut Mea Culpa. Nici nu-ți vine a crede că poate fi și așa.
Duminică, 24 dec.: Ceva mai răcoare. TV este în plină activitate. Se mai dau lupte la București, Timișoara, Sibiu... A fost prezentată arestarea Zoei Ceaușescu... Imagini ale televiziunii franceze referitoare la ce se petrece la noi. Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe, prezentați cu multe din cântecele lor.
Luni, 25 dec.: Colinde, La Mulți ani! Dumnezeu să ne ajute! Dumnezeu e cu noi! Altă viață! Deținuți politici își povestesc viața din închisoare (la televizor). Păcat că bunicu' nu a apucat zilele astea... «He! Bonjour, bonjour la vie! / Aujourd'hui comment vas-tu? Et! Bonjour, bonjour la vie / Moi je vais bien et je m'habitue.» pot cânta și eu după modelul lui Gilbert Becaud. Cântăreți, muncitori, sportivi... vorbesc despre ce a fost și mai ales de cum va fi. Diferite persoane și de la noi din oraș își fac autocritica... S-a anunțat judecarea și condamnarea prin împușcare a lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu. Cam rapidă acțiunea!
Marți, 26 dec.: Emisiunile la TV încep cu noaptea-n cap, adică pe la 9. Se face de pază în școală, e ora 17 și respect programarea: sunt în secretariat, televizorul merge. Mai devreme au vorbit: Doina Cornea, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu... Se fac anunțuri insistente ca populația din București și din alte orașe să nu dea crezare persoanelor ce-i cheamă la adunare în capitală (prin portavoce, din mașini, prin ferestre) pentru că armata n-ar mai fi de partea poporului. Destabilizare de-o parte sau de alta? Acum Ion Iliescu, șeful statului, Nicolae Militaru, ministrul armatei, și alți membri ai Frontului Salvării Naționale sunt în studioul 4. Șeful guvernului, un tip tânăr (și ce bine arată!, e mai modern îmbrăcat), parcă Petre Roman, e destul de optimist. Habar nu are cum a ajuns să vorbească de pe baricade, poporul l-a împins la toate actele (Ola la!). De la RM (soldat în termen la București) auzite, povestite nouă de mama lui: cică sâmbătă, când a fost arestată Zoe, în casa bunicii ei (mama Elenei C.), soldații au luat-o și pe bunică și pe cei trei teroriști și i-au dus la spital. Bătrâna are 102 ani și nu vrea să mănânce fasole, cere portocale și banane. Teroriștii seamănă bine între ei, le lipsește câte un dinte din față (care maxilar, superior sau inferior?), au cămăși anti-glonț și altele pe deasupra, nu mănâncă nimic, li se fac perfuzii și doar atunci spun: «Apărăm pe Ceaușescu!» Azi aveau buzele și unghiile puțin vinete. Medicul crede că le lipsește drogul. Nu știu ce să cred despre RM, care mi-a fost elev 6 ani... Virgil Tănase vorbește la TV... Se promite prezentarea procesului... S-au redeschis posturile de radio din Iași, Timișoara... Imagini din casa familiei Ceaușescu din strada Primăverii...
Joi, 28 dec.: Marin Ceaușescu a fost găsit spânzurat în pivnița clădirii reprezentanței comerciale a României din Viena... S-a revenit la prețul de 0,65 lei pentru 1 kw h! E ceva! Se dă la TV filmul Dictatorul, cu Charlie Chaplin.
Vineri, 29 dec.: Ninge la București, soldaților le este frig în metrou. 108 sau 118 candidați la facultăți sau licee, ce nu au fost considerați admiși deși aveau medii egale cu ultimul intrat, au fost declarați studenți, liceeni... Cât de bucuroasă trebuie să fie familia P! La școală, adunare de constituire a Consiliului Frontului de Salvare: reproșuri, refuzuri, scoateri în relief a propriilor greutăți cauzate de vechiul regim (ar fi trebuit să spun și eu...). Dacă într-un colectiv de 46 persoane (atâția eram) apar atâtea probleme, darmite într-o țară! Reportaje interesante din București: pierderi în vieți omenești, pierderi materiale. Reapare muzica ușoară străină la radio și TV. Măi, Măi! Ce de idei au tipii din CFSN de îmbunătățire a situației din țară!!! De s-ar realiza!
Sâmbătă, 30 dec.: O căsătorie civilă și religioasă într-un hol al Muzeului de artă din București (doi tineri ce de o săptămână apără și muncesc în muzeu)! Poșta nu prea merge bine. Mihai Stănescu la tv, caricaturist cu premii prin lumea largă, proaspăt întors din Franța. Zilele astea am auzit limba franceză foarte des folosită de către: ziariști, fotografi, medici... De-o bucată de vreme ne sculăm cu televizorul, ne culcăm cu televizorul. Păcat că nu avem și-n bucătărie unul, că totuși trebuie să mâncăm câte ceva, nu numai televizor pe pâine. Înainte de începerea vacanței de iarnă am adunat mai multe resturi de fire colorate de Garofiță să-mi fac o bluză pentru vară. Acum știu ce model voi face pe fața și pe spatele bluzei. (Octavia Buhociu, Decembrie 1989)
”Când a intrat în casă m-am speriat, slăbise, cu o barbă mare, nespălat de 10 zile”
Eu nu am amintiri frumoase, au fost cele mai grele momente din viața noastră împreună de până atunci. Soțul, pe data de 21, era la tăiat porcii la țară la Siret, la socri și s-a dat alarma la securitatea de atunci. A venit seara cu mașina încărcată cu carne și preparate. Norocul lor, al colegilor, că a dus mâncare, că a venit armata, s-a pus sechestrul pe sediul securității și cu armele spre ei nu au făcut nici o mișcare câteva zile bune. Atât țin minte: că soțul m-a sunat și mi-a spus să mergem la mama, că e periculos să stăm acasă. Am dus-o pe Mădălina, fiica, la mama, iar eu am mers la serviciu. Un vecin, când am ieșit din bloc, striga după mine "securista", la serviciu conducerea m-a chemat și mi-a spus să merg acasă să nu fiu jignită de colegi. Unii s-au purtat urât, altii au fost mai prietenoși și înțelegători, că doar așa ne era serviciul. Pe 31 ianuarie i-a dat drumul soțului acasă, era ziua lui de naștere pe 1 și era și sf. Vasile. Când a intrat în casă m-am speriat, slăbise, cu o barbă mare, nespălat de 10 zile, noroc că a dus preparate și au mâncat toti câteva zile câte puțin. A fost haos mare. A trecut cu greu, pentru toate familiile noastre. Asta a fost povestea Mea. Regret pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru brutalitatea cu care au fost tratati cei din familia Ceaușescu, pentru că eu am facut parte din generația care a avut gratuități la școală, am primit apartament, butelie și, după părerea mea, nu meritau așa o crudă moarte. De fapt, se vede acum că ceea ce s-a făcut atunci se răsfrânge acum peste generațiile copiilor noștri. Au terminat o facultate și au luat drumul pribegiei să lucreze pentru alte popoare. Eu sunt mai nostalgică și poate pe alocuri cu dreptate. Nimic nu s-a făcut în țara asta, bogații și-au făcut case cu 10- 20 de camere care stau goale; pe atunci toți ne strângeam într-o cameră cu sobă, iarna, ne iubeam părinții, frații, vecinii, eram mult iubitori. Acum ne e ciudă că alții sunt mult leneși, dar furatul este la cote înalte. Atunci eram cam toți la același nivel de bogăție. Am scris mult. Scuze! (Lenuta Pascal)
”Am fost mândră cá sunt româncă!”
Există în istoria unui neam momente în care acesta se smulge din frigul și întunericul în care este constrâns să trăiască și se înalță ca o stea de primă mărime și strălucește pe cer în toată splendoarea ei! Printr-un asemenea moment au trecut românii în decembrie 1989. Cu siguranță, Dumnezeu și-a împrăștiat bunătatea și grija asupra noastră și ne-a făcut să credem că suntem puternici și neînfricați. Am știut atunci că suntem buni și am dat "dovezi la lume" că răbdarea și supunerea au luat sfârșit. Eram increzători, plini de speranța schimbării și de iubire, multă iubire! Vedeam oameni care gândeau la fel, se imbrățișau și plângeau de bucurie. Atunci, am fost mândră cá sunt româncă. Nu putem uita niciodată că au fost oameni care au stat cu fruntea sus în fața gloanțelor, a tancurilor. De unde au luat această putere? Mă plec în fața măreției lor, nu vom putea să-i uităm! (Aurica Chisca)
”Ne-au mințit, manipulat și cu ajutorul nostru au pus mâna pe putere”
Îmi aduc aminte că pe 18 decembrie, ziua mea de naștere, a apărut un curcubeu pe cer! M-am gândit că este semnul schimbării și m-am bucurat pentru țara mea! Nu aveam cum să știu că schimbarea avea să fie drumul spre distrugerea a tot ceea ce a fost construit cu multe jertfe până atunci, drumul spre o generație de analfabeți funcționali, exodul a milioane de români, sărăcie mai cruntă decât pe vremea comunismului și cel mai dureros, o generație indiferentă la ticăloșiile unor alogeni care ne insultă, pângăresc geniile și eroii noștri, ne interzic să-i mai pomenim și ne obligă să studiem o istorie falsă, mincinoasă, nu a noastră… pentru toate astea, a meritat să moară atâția oameni? Ne-au mințit, manipulat și cu ajutorul nostru au pus mâna pe putere… ei, cei care au organizat lovitura de stat, pe care au numit-o “revoluție”. (Mariana Apetroaie)
”Copiii erau mici, aveam alte griji atunci!”
Mai bună frescă a acelor timpuri nu cred să existe decât filmul ”Anul nou care n-a fost”! Eu nu prea am amintiri deosebite, lașul a fost unul din orașele pașnice, Securitatea a închis cazărmile, totul, deci...liniște! Copiii erau mici, aveam alte griji atunci! (Silvia Bordei)
”Cât pe ce să devin un martir!”
Eram în armată !... Cât pe ce să devin un martir în amintirea celor care m-au cunoscut, iar viața mea actuală nu ar mai fi existat nici cu bune nici cu rele! Regret, dar nu am prea multe ce să̆ vă povestesc! Pe Ceaușescu l-au prins la nici 15 km de locul în care era unitatea noastră̆ militară, iar starea era una ultra încordată și periculoasă! (Cristian Pitorac)
”Cumpăram toate ziarele posibile și le citeam cu sufletul la gură”
Parcă nu-mi prea amintesc mare lucru. Copiii erau mici. Dădeam cu aspiratorul în ziua de 20 decembrie, când au venit părinții mei în Bacău, în vizită, de sărbători și atunci a apărut știrea la radio. Apoi, stăteam tot timpul conectați la tv. Cumpăram toate ziarele posibile și le citeam cu sufletul la gură, stăteam cu frică (știrile erau contradictorii), așteptându-l pe bărbatul meu să vină de la serviciu cu știri noi. Lucra la URA (la vremea aceea: Uzina Reparații Avioane). N-am memorie așa bună, ca să-mi mai amintesc amănunte. Oricum, atunci eram în vacanță. Era perioada navetei, pentru mine. În ianuarie, prin bunăvoința colegilor, am devenit fără voia mea, directorul micii școli unde activam. N-am stat decât un an, deoarece revoluția mi-a creat oportunitatea transferului chiar la școala aflată lângă blocul unde locuiesc, în Bacău. Fără să vreau sau să-mi propun să scriu cele de mai sus, m-am lăsat luată de val. (Geta Jercan)
”Nu intervenea nimeni pentru România. Fiecare era singur cu frica lui”
Decembrie fără zăpadă Îmi amintesc decembrie 1989 că pe o greșeală a anotimpurilor. O primăvară rătăcită într-o iarnă care ar fi trebuit să fie aspră. La Cernăuți, aerul mirosea a pământ dezghețat și a mere păstrate în beciuri adânci, nu a ger și fum de lemn ud. Eram acolo, într-o vizită de o săptămână, la invitația unei familii de români – oameni gospodari, cu o stare materială bună, care ne-au primit cu o ospitalitate ce te făcea să uiți, pentru câteva zile, de lipsurile de acasă. Tot ce aveau mai bun apărea firesc pe masă. Nu ca o demonstrație, ci ca o normalitate. Ne-au însoțit până la Kiev pentru cumpărăturile de Crăciun și Anul Nou, iar eu priveam vitrinele și străzile largi cu un sentiment amestecat de uimire și vinovăție. Lumea putea arăta și așa. Zilele erau neobișnuit de calde. La Cernăuți, temperaturile urcau spre 15–18 grade. Nu era zăpadă. Cerul oscila între senin și nori grei, iar această „primăvară de decembrie” părea un semn că până și timpul își pierduse rânduiala. Pe 20 decembrie, dis-de-dimineață, am pus totul în portbagajul Daciei și am pornit spre casă, spre Botoșani. Cadouri, pachete, gânduri bune. La Vama Porubna, însă, ne-a întâmpinat o coadă kilometrică de mașini, întinsă pe patru benzi. Am înțeles imediat că nu mai era vorba doar de o întârziere. Ceva grav se întâmpla. Porubna era un loc al disperării. Oamenii implorau să treacă granița, unii încercau să se strecoare pe sub gard, alții rămâneau blocați în noapte, cu copiii în brațe și speranța sfâșiată.
Soldațîi sovietici refuzau intrarea. Nu intervenea nimeni pentru România. Fiecare era singur cu frica lui. Credeam că după acel episod drumul va deveni mai ușor. M-am înșelat.
La Siret, granița nu mai era o linie pe hartă. Era o stare de spirit. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, vama devenise un spațiu suspendat între două lumi care nu mai aveau răbdare una cu cealaltă. România veche se prăbușea, dar cea nouă încă nu se născuse, iar oamenii se îngrămădeau aici că într-un ultim prag, fără să știe dacă dincolo e salvare sau doar un alt necunoscut. Atmosfera era tensionată până la durere. Cozi lungi de mașini și oameni se întindeau haotic, fără ordine clară, fără explicațîi. Unii voiau să iasă din țară cu orice preț, împinși de zvonuri despre război civil, despre securiști care vor trage, despre o Românie care urma să ardă din temelii. Alții încercau să intre, atrași de ideea că istoria se schimbă și că trebuie să fii acolo, acasă, când se întâmplă. Soldați, vameși, civili – toți păreau dezorientați. Uniformele nu mai inspirau teamă, ci nesiguranță. Se dădeau ordine contradictorii, se anulau peste câteva minute, se negocia la vedere ceea ce înainte era de neconceput. Securitatea era prezentă, simțită mai degrabă decât văzută, încercând să păstreze o aparență de control, dar zidul fricii se fisura cu fiecare oră. În aer plutea o neliniște densă, aproape fizică.
Oamenii vorbeau în șoaptă, apoi dintr-odată izbucneau în strigăte, în lacrimi, în râs nervos. Se auzeau radiouri portabile, cu sunetul dat la maximum, ca niște oracole improvizate. Fiecare buletin de știri aducea altă versiune a realitățîi: Ceaușescu a fugit. Nu, încă se trage. Armata e cu poporul. Ba nu, sunt teroriști. Și totuși, printre toate acestea, exista și speranță. O speranță fragilă, dar reală. Se simțea că ceva ireversibil se întâmplă. Că, pentru prima dată, granița nu mai era doar o barieră, ci o promisiune. Unii își făceau curaj unii altora, străini care deveneau, pentru câteva ore, o comunitate legată de aceeași frică și de același vis: libertatea.
Vama Siret, poarta spre Est și Vest, devenise un simbol al rupturii. Acolo, în frigul nopțîi, cu farurile aprinse și motoarele oprite, oamenii așteptau nu doar o ștampilă sau o permisiune, ci un semn că tot ce trăiseră până atunci se încheiase definitiv. Era un moment de cotitură, în care granița însăși părea să ezite: să mai oprească sau să lase istoria să treacă. Când am ajuns la Botoșani, orașul era deja altul. Muncitorii coborau spre centru, piața din fața Comitetului Județean de Partid fremăta. După prânz, vestea fugii dictatorului a explodat ca un strigăt eliberator. Oamenii au intrat în clădire, au aruncat pe ferestre simbolurile comunismului, au fraternizat cu armata. Din balcon se vorbea liber, stângaci, dar fără frică. Și peste toate aceste imagini, rămâne în mine decembrie fără zăpadă. Un anotimp greșit, ca o pauză în ordinea lumii. Ca și cum iarna însăși ar fi refuzat să coboare, știind că frigul se mutase în oameni.
La Siret, în noaptea aceea, granița nu a fost doar un hotar între două țări, ci între două respirațîi. De o parte, o viață trăită cu capul plecat. De cealaltă, o viață despre care nu știam nimic, dar pe care o doream cu o disperare tăcută. Așteptam cu motoarele oprite și inimile pornite, iar timpul curgea altfel, ca o apă tulbure care nu mai ținea cont de maluri. Cuvintele erau puține. Privirile - prea multe. În lumina palidă a vămii, fețele oamenilor păreau desprinse dintr-o fotografie veche, în care fiecare purta aceeași întrebare: dacă nu acum, atunci când? Nimeni nu avea răspuns. Și totuși, rămâneam acolo, ca și cum simpla noastră prezență ținea istoria pe loc pentru o clipă, obligând-o să ne privească. Libertatea n-a venit ca un strigăt, ci ca o adiere. Nu a dărâmat porți, ci le-a făcut inutile. A trecut pe lângă noi în tăcere, cerând doar atât: să avem curajul să respirăm. A fost fragilă, nesigură, aproape invizibilă - dar era reală.
Când am plecat de la graniță, noaptea nu se terminase încă. Cerul era același, drumurile la fel, dar în mine se deschisese o fisură de lumină.
Nu știam ce va urma. Știam doar că ceva se desprinsese definitiv din mine: frica veche, adunată ani la rând, ca un strat de gheață. Și de atunci, ori de câte ori iarna întârzie, mă întorc fără voie la acea noapte. La oameni care nu se cunoșteau, dar se recunoșteau. La o vamă în care istoria a stat pe loc, cu respirația tăiată. Un decembrie fără zăpadă, în care o țară întreagă a învățat, pentru prima dată, să meargă desculță prin timp. (Ioan Serediuc)
”S-a șters tot!”
Nu am nicio amintire. S-a șters tot. Am rămas doar cu senzația de frică și nesiguranță. (Rodica Gotac)
”Nu amintirile din decembrie 89 sunt cele care contează”
Îmi amintesc doar că, atunci când a început cacealmaua la TV, îi spuneam lui taica că pare totul un film extrem de prost regizat!! E tot ce-mi amintesc: senzația clară că tot ce se vedea la tv era o făcătură cât se poate de evidentă! Dar nu amintirile din decembrie 89 sunt cele care contează. Cât cele dinainte. Cei care le au… (Ovidiu Ciute)
”Visam ce bine va fi. Și am rămas cu visele”
Nu am amintiri. Eram la muncă, ne-a dat drumul acasă… Și eram foarte entuziasmați… Am crezut în câini cu colaci în coadă privind retrospectiv. TV, ziare peste ziare și acum realizez că au fost minciuni, peste minciuni. Eu cred că din umbra suntem conduși de interese necunoscute nouă. Am strâns atâtea ziare, parcă făceam colecție. Știi care a fost momentul cu cel mai are impact? Când a început la Timișoara și se vorbea de forțe oculte, a venit la fabrica Integrata un tip care avea la brâu un pistol pe care îl etala ca și cum era ceva obișnuit. M-a cam strâns în spate. Un moment de intimidare, adică aveți grijă. În rest visam ce bine va fi. Și am rămas cu visele. Singurul lucru bun sunt, poate, plecările în străînătate cu condiția să ai cu ce. (Mariana Tomescu)