Două lumi față în față, privire în privire. Ochii bătrânilor poposesc îndelung în privirile șugubețe ale adolescenților aduși de profesorii lor în sala Prefecturii Botoșani să afle povești cu oameni, despre oameni. Pe când aveau vârsta copiilor de acum, în urmă cu 60-70 de ani, bătrânii de astăzi înfundau temnițele comuniste. Îndurau torturi, foamete, umilințe dintre cele mai crunte. Iar faptele lor, greu de crezut pentru generația de astăzi, nu țineau de infracțiunile de drept comun, nici măcar de oarece indisciplină sau abatere de la norme sociale. Oamenii din fața lor își puseseră viața zălog pentru Țară.
Zumzetul adolescentin mai hohotește din când în când, privirile se mai hârjonesc pe ici, pe colo. Unul câte unul, fete și băieți, încep a asculta. Cu mirare la început. Apoi cu uitare de sine, pentru ca în final să înceapă a șterge pe furiș câte o lacrimă.
Două generații ale aceleiași Românii. Între ele se află o alta, cea a părinților lor. Care le-au povestit sau nu. Care i-au pregătit sau nu. Cert este că vineri, 11 mai 2018, în sala Prefecturii Botoșani s-au petrecut miracole. Două generații s-au întâlnit, s-au recunoscut.
Instituția Prefectului Botoșani, în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România- Filiala Botoşani, a organizat un eveniment dedicat foștilor deținuți politici, invitați fiind, pe lângă Octav Bjoza - preşedintele AFDPR și Marius Oprea- IICMER, și câțiva botoşăneni supravieţuitori ai puşcăriilor comuniste sau membri ai familiilor supraviețuitorilor: Maria Puiu, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România- Filiala Botoşani, Jean Maluş, fost deţinut politic (cetăţean de onoare al municipiului Botoşani), Ion (Jean) Geamăn, fost deţinut politic, Mihai Gaşpar, fost deţinut politic, Decebal Gavrilescu- strămutat, Dragoş Candiescu, vicepreşedinte AFDPR Botoşani, urmaş de deţinut politic (tatăl său a fost prefect de Botoșani în 1943), Manuela Vainer- urmaş de fost deţinut politic, capturat din rândul civililor, tatăl supravieţuitor al lui Mugur Călinescu.
Evenimentul, desfășurat sub egida unei instituții reprezentative, vine să marcheze cei 70 de ani de la fatidica noapte de 14 spre 15 mai 1948. Noaptea în care 10.000 de români au fost arestați și aruncați în beciurile Securității. Cei mai mulți dintre ei au sfârșit în gropile comune de la Aiud, de la Periprava sau în locurile neștiute din pustiile lagărelor comuniste.
Vreme de aproape două ceasuri, Octav Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, a dat mărturie peste timp. Despre atunci și acum, despre oameni și neoameni, despre a fi sau a nu fi român.
Vă lăsăm să parcurgeți fragmente dintr-un discurs care, fără doar și poate, ar trebui ascultat în fiecare școală din România. Ar trebui să fie difuzat în Parlament, în toate ședințele pompoase de partid. Octav Bjoza nu cere nimic în afară de RESPECT și de recunoașterea sacrificiului atâtor oameni (supraviețuitori sau nu).
Octavian Bjoza, președintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România:
După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a elitelor neamului românesc au fost asasinate sau arestate, judecate de tribunale militare și condamnate la moarte sau la ani grei de temniță și muncă silnică. Tot ce a avut acest popor mai moral, mai demn mai sfânt a fost trimis la moarte prin infometare, munci silnice, lipsirea de minime condiții de igienă și educare.
Frâiele acestei țări au fost preluate de pleava solcietății românești, de bețivii și puturoții satelor și uzinelor. Ei au pus mâna pe frâiele țării. Nu făceau altceva decât să urmeze liniile trasate de KGB-ul din URSS.
Românii nu au acceptat cu brațele deschise instaurarea comunismului. S-au opus. De la copilași de 9 și 12 anișori. Este incredibil! Suntem unici în Europa comunistă. Copii de 9 și 12 anișori - am găsit în dosarele Securității - bătuți să spună cine a venit noaptea la tăticul și ce au vorbit. România a avut temniță pentru copii, la Târgșor! Lucru nemaiîntâlnit în celelalte țări anticomuniste. România a avut temniță pentru studenți, la Pitești! Unde chiar Soljenițîn, marele disident rus, nu a avut decât să recunoască faptul că asemenea orori ca la Pitești nu s-au întâmplat niciunde în lumea comunistă europeană.
Printre obiectivele KGB-ului: Toate funcțiile înalte să fie ocupate de muncitori, poate chiar necalificați. Este hoț, avansează-l! Este bețiv, avansează-l! E mincinos, avansează-l! De ce oare toate acestea? Ca să te compromită. Economic, politic, moral. Apoi să vină omul de tip nou, sovietic, să îți întindă mâna și să te scoată, știți dvs. din ce, dar să nu mai plece acasă niciodată, să rămână aici. Au plecat peste 14 ani, dar mereu au mai luat câte-o halcă din trupul patriei.
În aceste instrucțiuni se scria: deranjează noua clasă politică? Înscenați-i un asasinat. Dacă deranjează mai puțin: arestat, preluat de tribunale militare, judecat și condamnați, unii, la moarte altii la ani grei de temniță.
Este de neimaginat astăzi ceea ce s-a putut întâmpla acum 60-70 de ani în această țară. Odată arestat de Securitate erai bătut bestial, până scriai ceea ce voiau ei, nu ce făcusei tu. Trebuia să recunoști mai mult decât ce făcusei. Mulți dintre noi au rezistat, dar urmările au fost crunte.
Nu aveți de unde să știți, pentru că a fost păstrat un secret desăvârșit! S-au scos dinți cu clește de cuie în timpul anchetei, au fost arși cu fierul roșu, legați de mâini și de picioare sau au băgat un par, l-au sprijinit de două birouri și te învârteau, se distrau, spuneau că e la rotisor, în timp ce doi gardieni dădeau cu bâtele în tine. Ce însemna o bătaie în anchetele Secutității? Însemna nu de puține ori să iasă coastele prin piele. Este incredibil, dar s-a întâmplat în România! Noi am scris peste 2000 de volume de memorialistică, toate duc la același numitor comun: moartea prin bătăi, prin înfometare, prin lipsirea de minime condiții de igienă și asistență medicală.
Înmormântarea se făcea doar noaptea, între 1 și două, și nimeni nu trecea pe acea stradă pe care trecea căruța sau camionul cu morții noștri. Nimeni nu cunoaște mormântul vreunuia dintre noi. După 5 sau 10 ani, când acasă trebuia să sosească cel drag, se primea o țidulă pe care scria: decedat în timpul detenției. Atât la început. Mai târziu, mult mai târziu, scria: decedat în ziua de, la penitenciarul cutare, dar nu se știa niciodată locul.
Noi, organizația anticomunistă din care am făcut și eu parte am vrut să facem ceva. Am avut un plan de luptă, un statut, am depus un jurmânt. Trebuia să luăm legătura cu partizanii din munții Făgărașului, aveam 17-19 ani, unii elevi, alții studenți. Nu am apucat să facem mai nimic, dar am primit pedepse între 10 și 25 de ani de muncă silnică. Eram cei mai tineri din România în 1958, din închisorile și lagărele comuniste.
Nu aveți de unde să știți că Barajul de la Bicaz este făcut de noi, cu lanțuri la picioare, flămânzi și bătuți!
Nu aveți de unde să știți că noi am scos minereu de plumb din măruntaiele pământului, din minele de la Cavnic, Baia Sprie. Și astăzi tu, stat român, pretinzi că ne acorzi gratuități! Este de neimaginat!
Nu aveți de unde să știți că 5 ani de zile noi am muncit la Canalul Dunăre Marea Neagră, unde Stalin spusese: Acolo să-i ucizi pe toți!
Nu aveți de unde să cunoașteți că marile combinate chimice de la Onești și Borzești au fost făcute de către noi!
Nu aveți de unde să știți că iarna, cu picioarele în apă și încălțați cu opinci făcute de noi din anvelope auto, recoltam stuf la gurile Brațului Chilia, în temutul lagăr de la centrul Peprava Grindu, unde l-am avut comandant doi ani pe acest Ion Ficior, o bestie!
S-a întâmplat în România! Și criminalii trăiesc bine, mersi printre noi. Și unii dintre ei încă mai trăiesc. Iar pensiile lor sunt de cel puțin trei ori mai mari ca ale noastre. Iată patria recunoscătoare eroilor săi! O patrie plină de eroi, dar pe care nu știm să ni-i cinstim. Nu avem nevoie de aceste ultime jaloane în ale moralei pe care tânăra generație de astăzi să le urmeze.
Este incredibil, dar adevărat!
Din zecile de lagăre ale morții, nici unul nu a rămas în picioare pe întinsul României, ca mărturie peste timp. Suntem singura capitală din lumea comunistă europeană care nu are un muzeu al crimelor comunismului. România are cea mai cumplită temniță, Fortul 13 de la Jilava! Temniță subterană.
Un rol important îl avea credința!
Am scăpat sănătos de acolo. Toți colegii mei care au muncit la stuf au artrite, artroze, ciolane deformate. Cineva m-a lăsat sănătos și poate de asta am această obligație morală să mărturisesc ce s-a întâmplat atunci. Un rol deosebit l-au avut medicii deținuți pe care i-am avut pe lângă mine, preoții pe care i-am avut pe lângă mine. Aveau dreptate, în sensul că sugestia și autosugestia au un rol determinant. Starea de sănătate psihică, fiule, are importanță și influență covârșitoare asupra stării de sănătate fizică. Mentalitate de învingător să ai, în permanență! Repetă cu glas tare: Eu sunt un învingător! Nu mi-e frică, nu mi-e foame! Așa a fost cu mine. Are foarte mare importanță.
Singurele diguri care au rezistat vreme de 60 de ani tuturor inundațiilor sunt cele făcute de noi. Balta Brăilei este îndiguită de noi la interior și la exterior. 300 de km de dig! Proiectat de noi, construit de noi.
Clopoțeii ascunși în paiele saltelei!
Mărșăluiam pas alergător, la gurile Brațului Chilia. Iarba până la genunchi, în roua dimineții. Undeva în dreapta, la doi pași de convoi, ieșeau frunzele ca o cupă și între frunze un buchet de lăcrămioare sălbatice. Lăcrămioarele înfloresc primăvara, știți cu toții. Deși eram pățit – într-o iarnă văzusem un morcov, am vrut să îl iau de foame, dar pământul fiind înghețat nu am reușit. Nu am văzut că în spatele meu este câinele lup. Mi-a perforat dintr-o parte în alta mâna, se vedeau tendoanele albe, vă arăt semnul. Iată că acum, din nou, mă reped și bag mâna, smulg lăcrămioarele, îmi dau seama că dacă mă vede gardianul mi le ia. Nici nu știam, la urma urmei, de ce le-am luat... Le ascund sub manta.
Mai fac câțiva pași și realizez că e septembrie. Ce să fie aceste lăcrămioare, o anomalie a naturii? Apoi îmi dau seama că e ziua în care prietena mea rămasă acasă împlinea 20 de ani. Le-am ascuns în paiele saltelelor. Astăzi le găsiți – sunt din 1 septembrie 1961 – în mica mea expoziție de la Brașov. Le-am dus acasă și i le-am oferit.
Cu câteva zile înainte, în acea foame cumplită, pe geamurile barăcii prietenii mei puneau câte o coajă de pâine la uscat. Măi să fie! Risipesc pâinea! Dar nu ziceam nimic, eram tânăr, ei erau bătrâni. Ce gândiți! Tot în geam un bidon cu apă, la soare. În acea zi, când m-am întors în lagăr, am ascuns întâi lăcrămioarele. Peste câteva minute, 2-3 prieteni de-ai mei buni mă cheamă în fundul barăcii și, pe fundul unui castron cu diametrul de 10-12 cm, gors de vreo 2 cm, era un tort mic, făcut din pesmeți și marmeladă, și pe el scria: Lui Carmen de la Tavi, la 20 de ani. Instantaneu lacrimi, baltă, șiroaie s-a făcut la vârful picioarelor mele. Am rupt-o la fugă undeva în lagăr, dar m-am întors și mi-am spus: Nu se poate, nu am voie să plâng. Le-am mulțumit și de atunci – mi-au murit părinții, socrii, unicul fiu, soția – și eu nu am mai vărsat o lacrimă. Să știți, când cineva va reuși să mă facă din nou să plâng cred că voi fi fericit.
De ce, mă, numai copiii voștri sunt acolo pe unde sunt bănuți?!
Ni s-au luat pentru totdeauna tinerețea, sănătatea, agoniseala și multora viețile, în schimb ni s-au azvârlit niște firimituri printre degete, în 90, de la masa bogaților în devenire, care nu au fost decât copiii și nepoții criminalilor care ne-au trimis la moarte.
Aștept ziua în care cineva mă va întreba dacă am vreo dovadă. Am dovezi foarte multe. Copiii și nepoții acelora care ne-au trimis la moarte, care ne-au ucis, care ne-au umilit, ocupă funcții deosebit de importante, dar noi în temnițele comuniste am fost educați în sensul următor: copiii nu trebuie să poarte vina părinților, pentru nimic în lume. Dar eu am acest drept să îmi pun un semn de întrebare: De ce, mă, numai copiii voștri sunt acolo pe unde sunt bănuți, în parlament, prin agenții ministeriale? Și de ce nici măcar unul dintre ai noștri? O întrebare fără răspuns...
Se trâmbițează astăzi peste tot, de la tribuna Parlamentului, despre Unire. Mare eveniment. Nu am fost invitat. Să fie ignoranță sau nu au știut niciodată că marii făuritori ai Marii Uniri toți au murit lângă noi în temniță? Este o nerușinare să organizezi astfel de evenimente și noi să nu fim invitați. 50 de generali ai Armatei Române au murit în temniță. Unul dintre unchii mamei mele, generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a a României, care a eliberat Basarabia în 41, a murit cu lanțuri la picioare în temnița de la Fortul 13 de la Jilava. Trei amirali a avut România, toți trei au fost arestați.
Legea nr. 127/2017 pentru instituirea Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste:
Art. 1. - Se instituie ziua de 14 mai Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste.
Art. 2. - Sărbătorirea anuală a zilei prevăzute la art. 1 poate fi marcată de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și de instituțiile publice de cultură din țară prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane și alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocațiilor bugetare aprobate.
Art. 3. - În ziua de 14 mai, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune și Agenția Națională de Presă Agerpres vor difuza, cu prioritate, emisiuni și materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste, în ziua de 14 mai 1948.
