Cu câteva zile în urmă am primit un videoclip însoțit de un cântec care mi-a readus în suflet anii de liceu, anii uniformelor purtate cu mândrie și ai unei educații în care respectul față de profesori și de cei mai vârstnici era o valoare de necontestat. Ascultându-l, m-am întors pentru câteva clipe în acea lume și mi-am amintit o întâmplare pe care timpul nu a reușit să o șteargă.
Era o vreme în care uniforma școlară făcea parte din identitatea noastră, iar respectul față de profesori și față de adulții întâlniți zi de zi era ceva firesc. Din acei ani mi-a rămas vie în memorie o întâmplare petrecută într-o toamnă însorită, pe care o retrăiesc și astăzi cu același zâmbet nostalgic.
La liceu aveam o colegă de clasă, Lili, pe care o admiram pentru felul în care arăta în uniforma ei impecabilă. Ne întâlneam zilnic pe coridoarele școlii. Mama mea avea grijă ca și uniforma mea să fie mereu curată, cu pantalonii călcați la dungă, pregătindu-mă astfel pentru școală.
Ea, în uniforma ei elegantă, și eu, în a mea, păream doi elevi coborâți din paginile unui catalog de uniforme școlare.
O îndrăgeam pe Lili și aflasem că la Cinematograful 30 Decembrie (fostul Lux) rula filmul italian „Amanți din Toledo”. În acea zi, cursurile se terminau la ora 14:00 și aveam timp suficient să ajungem de la Liceul Eminescu la prima proiecție, cea de la ora 15:00. Lili a acceptat propunerea mea și ne-am îndreptat cu pași grăbiți spre cinematograf.
Ajunși în sală, i-am sugerat să mergem la balcon, unde rândurile dispuse în amfiteatru ofereau o vedere mai bună asupra ecranului decât locurile de la parter. Îmi făceam și eu planuri: poate că, de data aceasta, voi reuși să o iau de mână sau chiar să o îmbrățișez pe furiș.
Nu se terminase bine jurnalul de actualități când s-a apropiat de noi, nici mai mult, nici mai puțin, directorul Liceului Eminescu.
- Angel și Lili, vă aștept în sala de așteptare!
Ne cunoștea pe nume. Pe mine mă cunoștea din perioada în care făceam parte din orchestra Casei Pionierilor, iar pe Lili, pentru că tocmai câștigase locul al doilea la un concurs de matematică.
Doamne, ajută-mă!, îmi spuneam în gând. Exact asta ne mai lipsea!
Amândoi eram îngrijorați și ne temeam să nu ajungă vestea la părinții noștri, care ne știau la liceu. Iar atunci ne aflam la cinematograf, la un film care, judecând după titlu și după rigorile morale ale vremii, nu era considerat potrivit pentru vârsta noastră. Știam că directorul era foarte sever; de multe ori controla chiar și lungimea părului băieților.
În sala de așteptare ne-a făcut o observație deloc îngăduitoare. După câteva minute de mustrări despre disciplină, conduită și bune moravuri, ne-a făcut să ne simțim mici de tot.
Am reținut însă foarte clar concluzia:
- Părăsiți imediat cinematograful și voi încerca să uit acest incident.
Mă simțeam vinovat ieșind din sală. Niciunul dintre noi nu a mai rostit vreun cuvânt și fiecare s-a grăbit spre casă.
Această întâmplare nu a ajutat prea mult prieteniei mele cu Lili și, pentru o vreme, nu mi-a mai adresat niciun cuvânt. A doua zi la liceu și încă multe zile după aceea, evita nu doar să vorbească cu mine, ci chiar să-mi întâlnească privirea.
Privind în urmă, îmi dau seama că nu filmul a fost adevărata problemă, ci teama noastră de autoritate într-o epocă în care regulile nescrise cântăreau aproape la fel de mult ca cele oficiale. Respectul față de profesori și față de adulți era adânc înrădăcinat în educația noastră, iar o simplă privire mustrătoare din partea directorului era suficientă pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ.
Astăzi îmi amintesc această întâmplare cu un zâmbet. A fost una dintre acele lecții pe care adolescența ni le oferă fără avertisment, iar timpul le transformă în amintiri prețioase. Dincolo de emoțiile de atunci, a rămas farmecul unei vârste inocente și imaginea unei lumi în care uniforma școlară, respectul și autoritatea făceau firesc parte din viața de zi cu zi.
Angelo Segall Montreal,
octombrie 2026