"Aleargă şi pentru mine!" este ultima încurajare pe care o primeşte înainte de cursă, de acasă, Alexandru Corneschi. Are 24 ani şi, deşi la începutul clasei a şasea îşi îndrepta paşii spre Liceul Sportiv pentru a se înrola în echipa de fotbal, el este acum alergător de curse lungi: crosuri, semimaratoane şi maratoane. Şi aici apare un deşi în ecuaţia sa: deşi viteza este un atu al său şi i s-ar fi potrivit poate la fel de bine întrecerile de pe pista de atletism, a mers pe cărărea bătătorită a fondului şi semifondului. "Pe tata îl port în gând tot timpul. De fiecare dată înainte de concurs mă sună, mă întreabă dacă sunt pregătit, mă întreabă cum mă simt şi la final îmi spune să alerg şi pentru el", povesteşte Alexandru, pentru ProSport.

Alexandru visează să îşi treacă în palmares o cursă de maraton la o ediţie a Jocurilor Olimpice, iar fiecare cros, semi-maraton sau maraton începe cu un îndemn venit de la tatăl său, cel care l-a împins pe culoarul sportului şi al performanţei. Ioan Pavel Corneschi este de opt ani prizonierul unui scaun cu rotile, însă rămâne cel care păstrează moralul sus în familia sa. Cum este să îţi începi bătălia cu zecile de kilometri cu un astfel de îndemn? "Este o forţă în plus!", este prompt sportivul din Botoşani, legitimat în prezent la Ştiinţa Bacău. Şi nu doar la start,  accentuează el. "Uite, am avut un moment extrem de dificil într-o cursă la Craiova, la Campionatul Naţional de semimaraton.  Simţeam că nu mai pot, aproape să renunţ. M-am gândit la tata, să alerg acei 5 km pentru el. A fost o doză de forţă în plus şi am ajuns la finiş", povesteşte Alexandru.

Ideea că o dată cu acest îndemn, pe umerii săi ar apăsa o presiune în plus, o înlătură extrem de prompt. "Niciodată nu am fost criticat de el, chiar atunci când eu nu am fost mulţumit de ce am reuşit. Tata îmi spune mereu, optimist – data viitoare o să fie mai bine. Niciodată nu m-a întrebat de ce nu am mers mai tare, de ce fac aşa şi nu altfel. Este mereu o susţinere pozitivă", afirmă Alexandru.

"Laptopul meu este deschis mereu, mai ales pe muzică. Şi răspund rapid celor care mă caută. Unii îmi cer sfaturi, unii îmi spun: m-am hotărât să alerg citind povestea ta. Sunt destui care îmi spun nu că aş fi model, este mult spus, dar sursă de inspiraţie. Şi mai sunt cei în scaun cu rotile sau cu dizabilităţi care mă încurajează, îmi mulţumesc pentru ceea ce fac", Alex Corneschi, maratonist

Mingea rotundă, prima dragoste. Şi momentul în care fotbalul l-a dezamăgit

Dacă îl întrebai pe copilul Alexandru Corneschi care este sportul care l-a vrăjit şi care l-ar fi tentat spre performanţă, ar fi numit sportul rege - fotbalul. "Atletismul nu a fost prima mea dragoste. Eu îndrăgeam cam orice sport care implica efort, transpiraţie, dar în copilărie, în cartierul unde am crescut, fotbalul era pe primul plan. Mi-a plăcut de mic fotbalul, jucam mult, mereu cu băieţii de la scările alăturate, dar tatăl meu a sesizat că indiferent ce făceam, ajungeam acasă cu tricoul ud, transpirat tot, obosit, aşa că s-a gândit să îmi consum energia într-un mod mai organizat. Şi a zis să încercăm la Liceul Sportiv. Eram hotărât să merg acolo pentru fotbal", admite botoşăneanul. Şi povestirea continuă.

Fuga pe gazon deschide sertarul cu amintiri din copilărie, cu mult fotbal

"Dar întâmplarea a fost că am văzut un antrenament al fotbaliştilor de acolo şi nu mi-a plăcut: trebuia să fie o echipă, dar nu asta am văzut. Trăgea fiecare pentru el. Nu am văzut o pasă şi, clar, nu aducea a joc de echipă. Atunci mi-am spus că dacă tot sunt muncitor şi îmi place să fac performanţă, să îmi aleg ceva mai individualizat. Aşa am ajuns la atletism. Am început antrenamentele, chiar dacă nu îmi plăcea foarte mult. Simţeam că efortul este destul de mare şi în primă fază încercam să mai trag chiulul de la câte o şedinţă de pregătire. Vedeam că sunt destul de bun la viteză – băteam colegi care aveau câţiva ani de antrenament, asta în condiţiile în care eu am început atletismul în clasa a şasea. Ei aveau şase ani de experienţă în plus faţă de mine, dar nu făceau faţă la viteză. Dar, în Moldova, cam toţi atleţii vin pe partea de fond şi semifond, pentru că nu avem bază bună de antrenament pe stadioane. Aşa că am început alergările pentru crosuri şi apoi pentru campionatele pe pistă".

Iar Alexandru poate garanta că, aşa cum se spune în popor, pofta vine mâncând. "Ţin şi acum minte: pe 1 aprilie 2006 a fost Concursul Naţional de cros pentru juniori. A fost prima mea medalie cu echipa. Am simţit mirosul podiumului atunci şi am început să fiu şi mai muncitor şi mai concentrat în antrenamente". Aşa a ajuns Alex să îndrăgească regele sporturilor olimpice.

"Toate cursele pe care le-am terminat, nu neapărat pe podium, dar în parametrii pe care mi i-am impus înainte – sunt curse frumoase. Mi-a rămas în minte un meci, din primavară, între echipa Balcanică şi echipa Emiratelor Arabe, de 10 km, la Dubai. Deşi am fost accidentat şi nu am putut fi la parametrii maximi – a fost o experienţă frumoasă, am avut multe de învăţat", Alex Corneschi, maratonist

Mereu în numele tatălui. Lovitura

"Tata era ca mine, i-am semănat oarecum. Şi el a jucat fotbal în copilărie, la bunicii mei. A fost dansator de muzică de populară, el a înfiinţat aşa-numitul Colectiv de dans la el la serviciu. A fost energic în tinereţe", explică Alexandru. Cel care l-a pus pe drumul performanţei a văzut totuşi prea puţine curse ale băiatului său: medicii au descoperit, după alţi ani de chin, că suferă de scleroză multiplă, boala degenerativă a sistemului nervos cunoscută şi drept "boala cu o mie de feţe", care i-a limitat mişcările membrelor, pironindu-l de opt ani într-un scaun cu rotile.

"Nici noi nu ştim exact când a apărut această boală. La început s-a zis că are hernie de disc, prin 2002. A fost operat. După ceva timp, s-a întors la lucru. Dar tata pleca pe jos la serviciu şi se întorcea cu taxiul. Vecinii, văzând tot timpul chestia asta, vorbeau că se întoarce beat acasă. Dar în realitate, de vină erau durerile, tata şhiopăta de-un picior: el de fapt pleca bine şi pe parcurs, apăreau durerile. Au înţeles doar când l-au văzut mergând în cârje. Şi din câte am aflat, au venit mulţi să-şi ceară scuze. Imediat după operaţie, durerea de picior a dispărut, dar la scurt timp a apărut durerea de spate. De acolo, scleroza. Eu când am început sportul, nu ştiam că el o să ajungă în scaun cu rotile. Avea probleme, dar eu fiind mic, nu conştientizam. Totul părea normal. Vedeam că sunt nişte probleme, îl vedeam vorbind cu mama, dar nu erau problemele mele. A mers mult în cârje, mai întâi una, apoi două, apoi nu a mai putut să urce cu un picior scările şi a trebuit să începem să îl ajutăm. Încet-încet a avansat boala. A rămas în scaun cu rotile în urmă cu opt ani". Pentru tatăl său, Alexandru a alergat în fiecare ediţie a cursei caritabile care se desfăşoară, în paralel, în 35 de mari oraşe ale lumii - Wings for Life.

"Tata a reuşit totuşi să vină să mă vadă la Campionatul Naţional de Cros, la Botoşani. Acolo am reuşit să îl aduc. Deşi… a stat în maşină, pentru că era frig, iar lui, având circulaţia foarte proastă, îi este greu. Aşa că mama mă bate la cap să o învăţ să folosească Facebook-ul pentru a mă urmări şi tot le-am promis că o să le iau un laptop, pentru că acel calculator de acasă este foarte vechi şi nu face faţă. Tata îşi mai omoară timpul pe calculator – îi place să joace Poker şi Snooker, sunt puţin mai simple. Din păcate, şi gradul de scleroză l-a luat foarte greu. Doctorii nu au vrut să îl dea mare, cu toate că el era dependent de noi. I l-au dat mic la început, în sensul în care erau oameni încadraţi la scleroză multiplă, cu acelaşi grad, care mergeau la lucru, iar tata era imobilizat. Până la urmă însă, a primit grad definitiv", încheie Alexandru.

Citeste materialul complet pe prosport.ro!