Despre iluziile spațiului public

Despre iluziile spațiului public

de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Una dintre marotele discursive ale Vioricai Dăncilă este "spațiul public".  De fiecare dată când face declarații, se referă la "unele afirmații apărute în spațiul public", la "jignirile din spațiul public" sau la nevoia ei de a-și transmite deciziile în "spațiul public".   

Fără nicio îndoială, aceasta este doar încă una dintre expresiile învățate pe de rost, despre care nu are nici cea mai vagă idee. Nu există deci niciun motiv să ne întrebăm ce înțelege domnia-sa prin "acest lucru".   

Dar pentru că tot face vorbire frecventă despre "spațiul public", cred că ar fi util și necesar să ne întrebăm ce mai înseamnă azi spațiul public, într-un moment în care toate aparențele indică faptul că am asista, grație lumii virtuale, la o lărgire indefinită a libertății noastre de expresie, deci la o înmulțire a spațiilor publice, la o dispariție a tuturor barierelor în calea dreptului nostru de a spune orice.   

Această iluzie este întreținută de accesul facilitat la unele locuri în care ne depunem orice gând ne trece prin cap, de la nervii provocați de bormașină vecinului până la previziuni politice pretins sofisticate.   

Este însă foarte posibil ca în momentul în care, asemeni altor cuvinte, "spațiul public" a devenit o expresie complet lipsită de conținut și de sens propriu în gură Vioricai Dăncilă, adică în momentul în care Puterea însăși și-a luat drept țintă "spațiul public" pentru a-l supune propriilor reguli de control și supraveghere-este deci foarte posibil ca noi, oamenii simpli, și ei, oamenii Puterii, să nu vorbim despre același spațiu public. Și nu doar să nu vorbim despre același spațiu public, ci și să practicăm spații publice diferite și eterogene.   

Asta poate părea paradoxal, întrucât auzim zi de zi ce spun oamenii Puterii, o vedem neîncetat pe Viorică Dăncilă și pe cei asemeni ei și avem impresia că sunt doar la un click distanță de noi.   

Dar se prea poate să fie o iluzie asemănătoare (dar nu întocmai) cu cea oferită de ecranul televizorului, care a creat o falsă iluzie de proximitate și de comunicare cu Puterea, când de fapt doar ea transmitea mesaje de monolog, când între noi și ei se instaura un obstacol, ecranul, mai de netrecut că niciodată și îndepărtându-ne unii de alții mai mult ca niciodată.

Falsa transparența a ecranului și a Internetului ne creează impresia că cenzură însăși ar fi dispărut; faptul că ea nu se vede îi face pe cei mai mulți dintre utilizatorii profani ai virtualului să o ignore și, în același timp, să ignore mecanismele după care funcționează relațiile de putere în societate.

Și, evident, îi face să nesocotească propriile cenzuri, modul în care, în timp, au interiorizat frică, inhibițiile, disciplină, pentru a le justifica apoi drept reacții de bun-simț sau mecanisme de autoapărare.

Există cel puțin trei mecanisme după care funcționează aceste noi "spații publice".

Primul este un mecanism clasic, întâlnit de când lumea în exercitarea puterii: pe măsură ce se înmulțesc libertățile și se extinde una dintre libertăți (să zicem, în cazul nostru, libertatea de expresie), exact în aceeași măsură se înmulțesc și se rafinează mijloacele de control și de cenzură.

Câștigul în libertate se însoțește fără excepție de o dezvoltare a dispozitivelor de putere, dintre care cele mai eficiente sunt, astăzi, cele invizibile, non-sensibile, interiorizate.

Un singur exemplu: drama pe care o trăiesc mulți dintre utilizatorii de rețele sociale, când dintr-un motiv oarecare se văd interziși câteva zile de la exprimarea publică.

Al doilea mecanism este cel al fragmentării indefinite a ceea ce ar părea a fi unitatea "spațiului public". Una dintre manierele oricărei Puteri de a ține sub control expresia publică este de a amenaja cât mai multe țarcuri, zise "spații publice", care fie comunică distorsionat între ele, fie nu comunică deloc.

Exemplul cel mai la îndemână astăzi este închiderea în bule, unde nu doar ne scriem unii altora, cei care împărtășim aceleași certitudini, nefăcând deci decât să ni le confirmăm, ci ne și diminuăm capacitatea de a dialoga cu cei care au alte certitudini decât ale noastre.

Sintetic spus, nici noi nu dialogam între noi și nici Puterea nu dialoghează cu noi. Ceea ce face Viorică Dăncilă, de pildă, invocând ad nauseam spațiul public, este să bombardeze bulele cu materie prima de proastă calitate, dându-le astfel hrană pentru o îndelungă și obositoare digestie și, evident, reducând spre zero pertinență oricărei luări de poziție din afară Puterii.

Ați văzut vreo demisie a cuiva de la Putere în urmă presiunii exercitate de opiniile venite din "spațiul public"? Ați văzut, în același timp, cu câtă frecventă revine în discursul doamnei Dăncilă "jignirea", că tactică de a respinge critică pe motive morale și umorale? Și cât de repede reproducem și noi intoleranță la diferență sub scuză "jignirii"?

Al treilea mecanism pe care îl pot numi aici este acela care produce și întreține o confuzie foarte profitabilă. Este vorba despre confuzia dintre a spune orice și a spune ceva cu sens.

Ea se bazează pe o confuzie și mai profundă: eliberarea cuvântului după ani lungi și grei de cenzură fizică, brutală, ne-a făcut sa credem ca e suficient să deschidem gură că să ne considerăm participanți la dezbaterea publică.

Din aceasta frumoasă și inevitabilă iluzie se hrănesc azi toate modalitățile prin care expresia publică a devenit nesemnificativă. Și ea a devenit astfel în primul rând din cauza lipsei de experiență istorică a dezbaterii, dar și pe fondul lipsei instituțiilor care găzduiesc și încurajează dezbateri între opinii diferite.

În lipsă lor, vreme de aproape două decenii, instituția dominantă a fost televiziunea, ea însăși o formă de distorsionare gravă a dezbaterii.

Un alt motiv al confuziei dintre a spune orice și a spune ceva cu sens este autocenzura cu pandantul ei pozitiv, "abilitatea" de a se plia la orice. Anii de cenzură au întreținut frica, iar frica are această capacitate formidabilă de a intra în oase, adică de a se cuibări în straturile profunde ale minții noastre și de a roade de acolo, neîncetat, orice inițiativă.

Eliberați superficial de frică în anii '90, am început să țipăm crezând că urletul e semn de curaj. Iar țipătul nu e doar vocal, e si grafic: nu cred că am văzut societate care sa fi produs o cantitate atât de covârșitoare de imagini deformate, de siluiri ale chipurilor și corpurilor, de meme vulgare și violente. 

Care este finalitatea acestora? Niciuna. Producția inflaționistă a unei întregi estetici a monstruosului dă impresia că eliberează energii, când de fapt ea face și mai sterilă exprimarea publică, si mai teribil sentimentul de inutilitate.

În concluzie, cred că suntem departe de a ști ce este spațiul public, de a stăpâni arta dialogului, de a accepta diferența. Mai cred că avem o înțelegere foarte primitivă a felului în care funcționează Puterea într-o societate tot mai complexă, cum e și a noastră, iar faptul că ne repliem brutal în excluderea acelui diferit pe etichete de tip "stalinist", "comunist", "neomarxist", "fascist" dovedește doar că nu suntem utilați pentru a deschide și a proteja, cu orice preț, spatii ale dezbaterii.

În sfârșit, mi se pare că există consilieri în preajma Puterii (întotdeauna au fost) care știu să exploateze cu mare rafinament arta manipulării fricilor, autocenzurii și conformismului, exact în același timp în care produc și controlează falsele critici la adresa Puterii.

Starea presei și destinul unor jurnaliști care au atins uneori de-a dreptul întâmplător nervurile Puterii dau seama și de naivitatea noastră, dar și de cinismul necruțător al Puterii.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Un botoșănean, desemnat oficial “Liderul generaţiei de mâine”! Sebastian Dobrincu este considerat Copilul genial al României!

Vineri, 6 Decembrie 2019
1362

Milionar la doar 21 de ani în Silicon Valley! Este povestea de succes a lui Sebastian Dobrincu, un tânăr născut la Botoşani, care ar trebui să fie un exemplu şi un model de urmat pent...

Au scăpat ca prin minune după o ciocnire frontală

Vineri, 6 Decembrie 2019
791

Doi șoferi au scăpat ca prim minune după o ciocnire frontală care a avut loc ieri în comuna Lunca.Un bărbat de 37 de ani din comuna Mihai Eminescu, în timp ce se deplasa cu mașin...

ÎNCEPE VÂNĂTOAREA! Ministrul Sănătății vă invită să intrați în lupta anticorupție: Angajații din spitale care primesc șpagă vor fi dați afară!

Vineri, 6 Decembrie 2019
800

Ministrul Sănătății, Victor Costache, susține că în contractele semnate la angajarea personalului medical ar putea fi stipulat clar că primirea de „atenții” va duce la pierde...