Din arhiva personală

Pare frumos- să călătoreşti în aproape toată Europa la volanul unui autocamion de mare tonaj, dar în acest episod al proiectului "Oameni şi meserii" vă propunem o bucăţică de adevăr al acestei ocupaţii. Fără a avea pretenţia că reuşim să scoatem în evidenţă tot ce presupune meseria de camionagiu, vă oferim astăzi povestea a doi tineri care au ales să practice acestă ocupaţie. Temporar.

"La pomul lăudat să nu te duci cu sacul"

Diana şi Alin Avădăni erau cruzi când au pornit în această "aventură". Alin a fost primul care a plecat în lume, sub oblăduirea fratelui mai mare, în vara lui 2011. Avea în jur de 23 de ani şi tocmai obţinuse permisul de conducere pentru categoriile CE, se simţea sigur la volan, nu-şi făcea griji.

"A fost greu prima oară, greu şi pentru că am plecat de acasă, greu şi pentru că viaţa pe camion era diferită de tot ce ştiam, nu exista un confort. Mă credeam şofer, acasă, prin oraş era floare la ureche, ei, dar când am ajuns să conduc ditai mastodontul încărcat cu zeci de tone, printre sute de maşini mici, pe autostradă, mi-a ieşit din cap şoferia. Am avut noroc de fratele meu, care m-a instructat. Mi-a zis că în trei luni Schumacher mă face, şi mă lasă singur pe camion. Nu l-am crezut! M-am certat cu el, m-a bătut la cap, am zis că-l las cu camionul şi mă duc acasă. Dar am rezistat şi apoi i-am dat dreptate, în trei luni eram stăpân pe situaţie, m-a lăsat singur".

Diana completează: "Mă suna şi-mi spunea că frate-su se dă mare şofer, că-l lasă şi vine acasă, era terminat. Daniel avea câţiva ani de experienţă".

Vulnerabilitatea principală: ploaia. "Avusesem un accident pe ploaie şi rămăsesem cu grija asta. Când mă prindea ploaia pe drum, nu depăşeam 60 de kilometri la oră iar frate-meu mă tot grăbea, că trebuia să ajungem la timp la locul de încărcare sau de descărcare. Eu vedeam doar ploaia în parbriz şi mă îngrozea că trebuie să accelerez. Mi-a fost greu să depăşesc frica asta, bariera psihologică. Când m-am trezit cu Diana lângă mine, nu mi-am făcut griji mari. Da, era responsabilitatea mare, dar ea nu a avut parte de tratamentul pe care l-am servit eu. Mi-a şi spus că dacă ţip la ea, pleacă acasă. Oricum, am admirat-o tare, am fost mândru de ea pentru că a prins repede şi mi-am luat de-o grijă", spune Alin.

Diana mărturiseşte că a surprins-o calmul cu care soţul ei a învăţat-o tot ce trebuia să ştie şi asta i-a prins bine pentru că era în cea mai proastă stare psihică.

"În primele două luni de zile, urcam la volan şi plângeam, vedeam viaţa numai în negru, extrem de cumplită. Am plecat cu Alin să strângem bani ca să ne facem casă pentru că până la urmă vorbim de nişte bani frumoşi care se câştigă. E foarte greu, nimic de spus, dar dacă te angajezi în oraş, pe un minim pe economie şi abia te descurci de la o zi la alta, nu e tot greu? Când ne-am întors acasă, după doi ani pe camion, nu m-aş mai fi dus nici pentru sute de mii de euro. Acum, însă, dacă am fi avut posibilitatea, am fi plecat din nou. Deocamdată stăm şi... cine ştie? Noi am făcut ceva cu banii câştigaţi, ne-am ridicat casa- nu-i gata, dar oricum, ne-am luat o bucăţică de pământ, şi nici nu pot spune că am făcut economii la sânge, am cheltuit cât ne-a trebuit".

Experienţe de tot felul

Ce înseamnă viaţa la camion? Să faci mâncare la roată: să cureţi tot ce-ţi trebuie, să găteşti, să mănânci, să te chinui să speli vasele folosite.

"Îmi aduc aminte că am prins un minus 5ºC, nici nu mai ştiu pe unde eram. Mi-a îngheţat mâna pe ceapa pe care o tăiam. Alin mă ajuta cu spălatul vaselor, făcea tot ce putea. Nu puteai să mănânci tot timpul uscat, aveai nevoie de o mâncare caldă. Oricum, aveam timp să gătim cam o dată pe săptămână, când aveam 45 de ore libere. Cea mai elaborată mâncare pe care am gătit-o a fost o răcitură, că veneau şi la noi sărbătorile. Era un Crăciun iar pentru mine era prima dată când făceam răcituri. Le-am fiert şi apoi le-am dat în remorcă, la rece", zâmbeşte acum amintirii Diana. Clătite, ciocolată "de casă", au reuşit să prepare la plită tot ce-au putut să facă. "Ţineam ciocolata în frigider şi Alin, când conducea, mai băga mâna, mai scotea câte o bucată de ciocolată, mai ronţăia. Acum nici să nu mai vadă dulce".

Mâncarea ca mâncarea, dar igiena personală? Trebuie să fie cumplit să nu ai un duş la dispoziţie de câte ori ai nevoie, de câte ori vrei. Chiar aşa e.

"Când am plecat prima dată, primul duş l-am făcut după o săptămână, pentru că nu era nici timp, nici loc. Aveam numai curse rapide, dintr-un loc în altul şi nu aveai timp nici să respiri. Şi ce eram eu distrusă că eram departe de casă şi că era greu în camion, restricţia duşului a pus capac", spune Diana.

Apoi s-au obişnuit cu şerveţelele umede, cu duşul făcut în benzinării sau la firmele la care duceau sau preluau marfă pentru că erau multe de acest tip. În ultimă instanţă, cu baia la lighean, tot la roată. "Eu ca eu, că-mi încălzeam un pic de apă, o mai îndoiam cu apă rece, dar pentru Alin, care are aproape doi metri înălţime, aveam nevoie de mai multă apă".

Omeneşte vorbind, însă, pentru o femeie e mult mai greu decât pentru un bărbat, dacă luăm în calcul toate aspectele care diferenţiază cele două sexe.

"Când aud pe unii că e o meserie frumoasă, încerc să-mi aduc aminte care e partea frumoasă din toată treaba asta. Mi-e greu să o găsesc. Să fii concentrat, să fii atent la indicatoare, la trafic, să ţii banda în orice condiţii, chiar cu încărcătura în spate, să te speli la roată, să-ţi faci nevoile la roată- că doar nu te prinde doar prin benzinării, să faci mâncare la roată... Nu poate fi frumos să vezi tot timpul autostrăzi, eventual drumuri naţionale pentru că nu ai timp să stai să te uiţi la peisaje. Noi am păţit să intrăm pe un alt drum, să greşim ruta şi să ajungem să vedem nişte peisaje superbe, dar a fost din greşeală. Pare aventuros, dar îţi trece repede când realizezi că nu stai în condiţiile astea termen de o vacanţă, ci luni, ani de zile. Sunt bărbaţi pe care îi apucă plânsul, darmite pe o femeie. Da, ar fi frumos dacă ai avea curse fixe, pe distanţe scurte şi posibilitatea să-ţi iei o chirie unde să dormi în fiecare seară, să te speli, să mănânci, sau măcar în fiecare weekend. Dar aşa, zi de zi, sperând la orele de liber, nu e viaţă normală", spune Diana.

Nici cu hainele nu e mai uşor. Alin râde şi acum când îşi aminteşte cum a venit Diana la camion, cu două geamantane de haine. "Nu ai ce face cu atâtea, pur şi simplu se strică. Porţi aceleaşi haine, le speli, le usuci, le iei iar. Asta din cauza uscătorului, că le decolorează. După ce le scoţi din maşina de spălat le bagi la maşina de uscat, acolo unde temperaturile sunt foarte ridicate. Când scoţi haina, e uscată, dar şi decolorată, chiar un pic mai mică decât ai băgat-o. Şosetele şi indispensabilii sau prosoapele oricum nu le bagi la maşină ci tot la mână le speli. Le usuci cum poţi, le mai agăţi pe unde poţi. Eşti obligat să găseşti soluţii".

Partea frumoasă a ocupaţiei

Dar au fost şi momente bune, atunci când în zilele libere aveau timp dar şi posibilităţi de a se plimba prin localităţile în care ajungeau. Mai toţi şoferii de camion fac asta: îşi pun un sandviş în ghiozdan, poate o hartă, o sticlă de apă sau de bere şi o iau la pas. Sau cu metroul, depinde unde se găsesc. Aşa au ajuns Diana şi Alin la concluzia că Barcelona este oraşul lor preferat şi dacă ar avea posibilitatea, s-ar muta acolo. "Oameni sunt frumoşi, limba e frumoasă, ai şi mare, şi munte". Le place şi Pamplona, acolo unde firma la care erau angajaţi aveau garajul principal şi unde se întâlneau cu colegii de muncă. "Ştii, la noi se spunea odată că nu eşti bărbat dacă nu faci armata. Ei, acolo, se zice că dacă nu eşti bărbat adevărat până nu intri în cursa cu tauri, El Encierro. Am fost şi la coridă", îşi aminteşte Alin. Dianei i-au plăcut mult căsuţele din Belgia.

Prin Paris au trecut de multe ori, Turnul Eiffel l-au văzut de fiecare dată şi nici nu-i mai impresionează. În Olanda, la Amsterdam, au vizitat cam tot ce le-a permis timpul, inclusiv Red Light District. "Diana mă ţinea de mână, domnişoarele zâmbeau în geam. Una ne făcea cu mâna, am dispărut rapid de acolo. Altădată, am intrat într-un magazin din ăla cu legale, mi-am luat două acadele şi o ţigară cu nu ştiu ce. N-am apucat să trag două fumuri că m-am pierdut, nici nu mai ştiu cum am ajuns la camion", povesteşte Alin, iar Diana completează: "Râdea într-un hal, eu eram nervoasă. Cu greu am ajuns la camion. Şi mai vedeam drogaţi din ăia, care ieşeau, pe mine mă apuca patima". Una peste alta, au admirat oraşul, arhitectura lui, oamenii relaxaţi, senini.

Au avut tot felul de aventuri care i-au lăsat laţi de râs dar şi cu nervii în pioneze. "Am ratat traseul şi am ajuns odată în centrul Bilbao-ului, şi oamenii care stăteau la terase îşi mutau scaunele ca să ne facă loc să trecem. Strada era îngustă, camionul era lat de cam doi metri şi un pic, dar oamenii nu au avut nicio problemă. Ne făceau cu mâna, râdeau. A mai fost frumos odată când am trecut cu camionul de 40 de tone pe un pod cu restricţie de 7,5 tone. Eram în Olanda, am greşit o stradă şi am zis că nu ne mai întoarcem, îi dăm înainte. Aveam inima în gât, nişte emoţii... am trecut încetişor, iar când am ajuns la garaj şi le-am povestit colegilor, au râs şi ne-au spus că au păţit şi ei treaba asta exact pe acelaşi pod. Cred că trebuie să fii un pic inconştient", râde Alin.

Se mai şi pierd şoferii de camioane sau camioanele de şoferi. "Uiţi din ce direcţie vii, nu mai ştii unde l-ai lăsat. Soluţia e să suni la dispecerat să-ţi dea coordonatele camionului, apoi intri pe internet, identifici zona şi te duci să-l cauţi. Mai păţeşti şi din astea".

Au cărat tot felul de încărcături: fier, role de aluminiu, vată minerală, cartofi, detergent, haine, motociclete şi biciclete, coletărie, instrumente muzicale, coli de sticlă, parbrize. "Să cari bere, lichide în general, e cel mai urât pentru că intră camionul în balans, trebuie să fii atent", spune Diana.

Familii relaxate, familii îngrijorate

Cât despre părerea familiei, atunci când au plecat pe camion? Părinţii lui Alin nu au avut nimic împotrivă- ştiau că mezinului familiei îi plăceau maşinile, îi plăcea să conducă, avea şi experienţă, nu-şi făceau probleme. În schimb, părinţii Dianei au fost foarte supăraţi. "Mama mea a albit, iar tata a fost foarte supărat- pentru asta a muncit să fac eu facultate, ca să mă duc pe camion şi să trăiesc printre bărbaţi? (Diana este licenţiată a Facultăţii de Litere a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, n.r.). Şi aveau dreptate, bărbaţii tot bărbaţi, înjurau din 30 în 30 de secunde, apoi îşi aduceau aminte că sunt şi eu pe acolo, ziceau "Mă scuzaţi, doamnă", iar peste 10 secunde iar înjurau. Mă simţeam prost, dar ce să fac? Mama era supărată, mă suna bunica mea că mama plânge şi se distruge. Plângeam şi eu că le avea şi pe ale mele... Era urât că apucam să conduc tot pe seară spre noapte, mi se părea că toate farurile îmi bat în ochi, că nu ţin banda. Şi măcar dacă aş fi fost pasionată de maşini, cum e Alin. Oricum, la început, după ce mă dădeam jos de la volan, aveam febră musculară de cât de încordată eram, eram în stare să-l ţin şi cu dinţii. Te înveţi la un moment dat, dar e greu", oftează Diana, iar Alin o completează: "Şi după ce te înveţi, începi să te distrezi. Eu, că ea nu", zâmbeşte acum Alin. Cert este că Diana a fost printre primele doamne din Botoşani care au lucrat pe camion. "După ce am plecat noi, au venit o mulţime, toate pe lângă soţii lor. Şi-au lăsat casa, copiii, şi muncesc. Dacă altfel nu se poate?"

În concluzie? Nimic nu e cum pare. Da, spun şi Diana şi Alin, se câştigă bine în profesia asta, însă şi sacrificiile sunt pe măsură. Iar dorul de casă, dificultăţile zilnice- ori că e vorba de un bărbat sau de o femeie- sunt greu de depăşit.