Pr. CIPRIAN NEGREANU, preotul studenților: "Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, era de o bunătate nesfârşită"

Pr. CIPRIAN NEGREANU, preotul studenților: "Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, era de o bunătate nesfârşită"
Un preot care a cu­noscut iadul pe pro­pria sa piele, în prima tinereţe, şi care a fost salvat prin mijlocirea Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

Când cauţi un tămăduitor de suflete, în gene­ral, credincioşii te îndreaptă către un preot mai în vârstă, care are experienţă, tact şi dragoste mult încercată. Există însă în România orto­doxă şi preoţi tineri, care îţi învelesc inima în dragostea lor şi te scot astfel din iadul cel mai adânc. Un astfel de slujitor al altarului este părintele Ciprian Negreanu (n. 1973, Tg. Jiu), parohul bisericii studenţilor din Cluj-Napoca şi duhovnicul ASCOR Cluj. Un preot care a cu­noscut iadul pe pro­pria sa piele, în prima tinereţe, şi care a fost salvat prin mijlocirea Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

"Îi făcusem loc diavolului în sufletul meu"

Părintele Ciprian este ca argintul viu, me­reu pus pe treabă, mereu ocupat să întin­dă o mână de ajutor. Dar întotdeauna stă­pânit, delicat, atent la ce i se spune şi la ce spune. Şi cred că felul său de a fi nu ţine atât de tempe­rament sau de exerciţiu, cât de dragostea pentru oameni şi pentru Dumne­zeu. Căci părintele nu face nici un efort ca să fie bun, deschis, zâmbitor, amabil. Nimic nu pare să-l tulbure, deşi n-a fost aşa, până acum douăzeci de ani. Născut într-o familie cu multe generaţii de preoţi, întinse de-a lun­gul câtorva sute de ani, în care şi tatăl său, Paraschiv, este preot, Ciprian Negrea­nu a fost un adolescent turbulent, răzvrătit contra lui Dumnezeu şi a lumii - după cum mărturiseşte azi. "Nu înţelegeam lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, nici ce rost are să trăieşti. Gândurile de sinucidere erau frec­vente. Eram în afara Bisericii, anticle­ri­cal... Huleam Duhul Sfânt, ca un capăt ab­solut al răutăţii, măcar să ştiu că am în­che­iat-o cu Dumnezeu. Aceste hule, gân­durile de a-mi face rău şi de a face rău altora, le aveam zi şi noapte, într-o încordare totală, ani de zile. Ca şi cum aş fi stat sub o ploaie de rău, ani în şir. Nici nu mai voiam să dorm, pentru că observam că atunci când mă trezeam, se dărâma tot ce credeam că am construit fundamentat împotriva lui Dumnezeu. Şi trebuia să o iau de la capăt. Acum, binecuvântez şi partea aceasta a odihnei, care pune un nou început. Dar atunci îi făcu­sem loc dia­vo­lului în sufletul meu. Am cunoscut pute­rea lui. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să cad defini­tiv şi să fac pros­tiile care îmi treceau prin cap" - spune pă­rin­tele Ci­prian. În această stare fiind, a intrat la Facul­tatea de Filosofie, singura care îi putea răspunde la ma­rile întrebări ale vieţii, în opinia lui. Iar acolo a găsit "ar­­gumente" pentru teoriile sale. Dar în anul doi la Filosofie, ceva i-a schimbat viaţa ra­dical. De atunci, bucuria nu l-a mai părăsit.

"Părintele Arsenie Boca mi-a mijlocit o întâlnire cu Dumnezeu"

- Preacucernice părinte, puţină lume ştie prin ce aţi trecut, până aţi ajuns sluji­tor al Domnului şi unul dintre preoţii cei mai căutaţi de către tinerii din Cluj. Cre­dem că exemplele vii sunt cele mai convin­gă­toare. De aceea, vă rugăm să ne poves­tiţi care a fost pentru sfinţia voastră Dru­mul Damascului.

 - Drumul la mânăstirea Prislop. (zâm­beşte) Era 8 mai 1993, când am mers pentru prima dată la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Fra­te­le meu geamăn, Ştefan (astăzi preot la Arad - n. red.), pe atunci student la Teologie, m-a luat cu el ca să-mi arate adevărul dumne­zeiesc. Eu îi spuneam că Biserica e o farsă, că toată în­vă­ţătura ei este mincinoasă şi că preoţii sunt manipu­latori de profesie, iar Dumnezeu un terorist, care se distrează chinuindu-ne. Am acceptat să merg la Prislop, tocmai pentru a-i dovedi că am drepta­te, că acolo nu se întâmplă nici o minune. Nu ştiam mai nimic despre Părintele Arsenie, nici dacă e viu sau mort. Am mers noap­tea cu trenul, am stat câteva ore în auto­gara Hune­doara, de unde am luat un autobuz vechi, din ăla comu­nist, care ne-a hurducăit tot drumul, şi într-un târziu am ajuns la mânăstire, străbătând ultimii kilome­tri pe jos. Când am ajuns, mă simţeam foarte rău. Ne­obiş­nuit pen­tru mine, care eram omul de piatră, pe care nu-l durea niciodată nimic. Era zi de hram, deci şi mul­tă lu­me, dar incomparabil mai puţină decât se adună acum. Vedeam cum oamenii urcă undeva mai sus de biserică şi se întorc fericiţi. Eu îi dis­preţuiam pe aceşti ba­by­face, feţele astea râză­toa­re, care nu înţeleg ni­mic, n-au gândit niciodată la problemele profunde ale ome­nirii, ontologice. (râde) Şi-am zis să urc şi eu să văd ce e aşa de amuzant. Eram tare încrâncenat, ca de obicei. Pe lângă fratele meu, Ştefan, mă însoţea şi un prieten bun, student şi el la Filo­sofie, pe care îl trăgeam în ale mele. Mormântul Pă­rintelui Arsenie era mai singuratic pe atunci şi cum îl înconjuraseră oamenii, nici nu vedeam ce e acolo. Fiindu-mi rău, m-am aşezat sub mesteacănul din apro­piere şi ascultam vorbind nişte preoţi, într-un fel nou pentru mine, viu şi interesant. Şi stând acolo aşa, din senin, am început să plâng. Eu nu mai plânsesem de ani mulţi, pentru că nu voiam să-i dau satisfacţie lui Dum­nezeu, care atâta aştepta, după mintea mea. Îmi curgeau lacrimile şi nu-mi dădeam seama de ce. Mi le tot ştergeam, că îmi era tare ruşine. M-am întors spre prietenul meu şi l-am văzut plângând şi pe el. I-am zis: "Ce faci, măi, plângi?". Şi m-am ridicat în picioare, scuturându-mă, ca să scap de plâns. Atunci am simţit că se lasă în sufletul meu o linişte fără seamăn, ca şi cum cineva îmi pusese o umbrelă deasupra. Vă ziceam că gândurile mele negre erau ca un potop care cădea din cer continuu peste mine. Şi deodată, această linişte, despre care mai târziu am citit şi în scrierile Aposto­lului Pavel, liniştea care covârşeşte toată mintea şi ini­ma. O linişte care nu era omenească. Nu se poate spune cum am putut să trăiesc acea linişte, după ani şi ani de chin. O linişte care mi-a lipsit oricât am căutat-o, am cerut-o, am nădăjduit-o. O linişte absolută, dar nu una a oboselii, a plictiselii, ci una vie, vie... O pace desă­vârşită. Şi parcă deodată s-a făcut lumină în jur. În cap un glas îmi spunea: "Unde am fost până acum? Cât timp am pierdut...". Era sufletul pe care nu bănuiam că-l am.

- De unde venea această linişte neaşteptată?
 
- Cred că era dată de dragostea lui Dumnezeu. Atunci am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Încerc să nu spun cuvinte mari, dar nu am cum să mă feresc de ele în acest caz. Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, l-am vorbit de rău la toată lumea, era de o bunătate nesfârşită, fără reproş, fără resentiment, şi mă iubea cum nu se poate descrie în cuvinte. În clipa aceea, am zis: pentru acest Dumnezeu eu mor de-acum în orice clipă. Toate întrebă­rile cu care m-am înarmat ca să mă bat cu Dumnezeu la a doua Sa venire mi-au dis­pă­rut subit. Răspunsul lui Dumnezeu a fost peste întrebări. De-atunci zic: "Tu ştii, Doamne! Toate acestea le dau dragostei tale". Nu ştiu de ce un om e bolnav, dar îl dau dragostei Lui, pentru că El îl iubeşte mult mai mult decât aş putea eu şi ştie mai bine ce să facă cu el.

A doua minune a fost că s-a întâmplat la mormântul unui sfânt. Eu nu recunoş­team sfinţii, spuneam că nu avem nevoie de ei şi de Maica Domnului. Aveam o gândire protestantă. Deci, nu e întâmplător că Dumnezeu a făcut minunea acolo, ca să înţeleg ce înseamnă mijlocirea unui sfânt. Şi pentru că eram prea viclean şi prea în­răit şi puteam să cred că am fost "victima" unui fenomen trăit numai de mine, poate prin autosugestie, tot ce mi s-a întâmplat mie a trăit şi prietenul de lângă mine, care acum e preot şi el. De-atunci am fost ca un nebun, cuprins de o bucurie enormă, aproape un an de zile. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, creştinii se salutau cu "Hristos a înviat!", că era după Paşti, şi mă bucuram când auzeam, de parcă nu aş mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Şi spuneam şi eu: "Hristos a înviat!" şi "Adevărat a înviat!", cu toată puterea şi crezând în Învierea Lui.

Vreo 13 ani n-am vorbit despre lucrurile astea, că nu ştiam ce să zic. S-a împlinit puţin cu mine cuvântul Părintelui Arsenie Boca: "A fi credincios înseamnă mult mai mult decât a avea o credinţă, înseamnă a te în­tâlni măcar o clipă cu Mântuitorul nostru Iisus Hris­tos şi să nu-ţi ajungă o viaţă întreagă să lămureşti acea cli­pă între oameni". Nici mie nu mi-ar ajunge viaţa ca să încerc să explic ce mi s-a întâmplat atunci, la Pris­lop. To­tuşi, la rugămintea PS Vasile Some­şa­nul, am mărturisit, ca să fie spre slava lui Dum­nezeu. Cred că pentru rugăciunile Pă­rintelui Arsenie Boca şi, poate, ale preoţi­lor din familia tatălui meu care au trecut la Dom­nul, Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mi s-a arătat, ca să mă întoarcă la cre­dinţă.

"O mare influenţă asupra evoluţiei mele a avut Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania"

- După convertire, aţi continuat totuşi Filosofia. Când şi cum aţi ales calea preo­­ţiei?

- Nu-mi pare rău că am absolvit Fi­lo­so­fia, pentru că mi-a furnizat o parte argu­mentativă pe care o simt folositoare uneori. Şi-apoi, există la teologi un complex faţă de cunoscă­torii de filosofie, pentru că teologii ocolesc filosofia, ca fiind înţelepciune lumească, dar îi recunosc totuşi o anumită valoare, utilitate... Eu sunt foarte relaxat în această privinţă filosofică, nu mă mai poate surprinde. Apoi, în 1994, am intrat la Teologie şi în ASCOR. Tot atunci, am devenit şi preşedintele Asociaţiei Studen­ţilor Creştin-Ortodocşi din Cluj. O mare influenţă asupra evoluţiei mele a avut Părintele Mitropolit Barto­lomeu Anania. Îţi dădea un cec în alb, avea încredere, te punea să faci un lucru şi te lăsa liber, nu te tot urmă­rea. Şi foarte mult m-am folosit de această încredere pe care o avea în mine şi pe care mi-o insufla.

În 2000, am fost preoţit şi am mers în parohia fra­telui meu, în Valea Jiului, fiind chemat de el. După un an, Înaltul Bartolomeu m-a adus la Cluj, ca preot pen­tru studenţi. De 1 mai 2001, am venit aici să facem bise­­rica pentru tineri. Biserica era în pla­nurile Înaltului Bartolomeu de ani şi ani, şi atât de mult ţinea la acest proiect, încât avea schiţa pe perete în biroul său. Spu­nea că are o datorie faţă de profesorul Iuliu Haţieganu, pe care îl iubise mult, şi care îşi dorise o biserică a studenţilor din Cluj. Făcuse una, dar arsese în anii `70. Şi-acum, Înaltul a zis: "Trebuie să fac alta, de dragul lui Iuliu Ha­ţieganu". Vreo patru, cinci ani am luptat pentru terenul de aici. (Un parc frumos, în complexul studenţesc Has­deu - n. red.) Abia în 2005 am primit apro­barea şi am sfinţit locul. În timpul cât am construit biserica, eu slujeam la o alta, ceva mai jos, unde se adunau şi tinerii. Făceam întâlniri catehetice cu ei de două ori pe săptă­mână. Aceste discuţii de după vecernie au atras din ce în ce mai mulţi tineri. Când am venit la biserica aceasta, m-au urmat vreo 300. La început, până în 2009, am slujit în de­mi­sol. A fost foarte greu să construim bise­rica, pentru că am făcut-o din "banul vădu­vei". A apucat s-o vadă ridicată şi înaltul Barto­lomeu, şi a spus: "Ei, ce s-ar bucura Iuliu Haţieganu!"

"Pe tineri îi câştigi prin exemplul personal"

- Sunteţi foarte preţuit şi iubit de ti­neri. Ce credeţi că îi aduce la sfinţia voas­tră?

- Cu siguranţă, un lucru e consecvenţa. Pe urmă, poate şi ce am trăit şi felul în care m-au format câţiva oameni - preoţi extraor­dinari, între care Înaltul Bartolomeu mi-a fost cel mai apropiat - m-au făcut să mă apropii altfel de durerile lor, pe care le-am încercat la timpul meu. Mă străduiesc să le ofer o odihnă sufletească în biserică, să-i fac parte dintr-o familie, să se simtă ca în casa lui Dumnezeu. Sinceritatea este esen­ţială şi ea. Dacă simt că tu nu faci ce le ceri lor, nu te cred şi nici nu le mai poţi redo­bân­di încre­derea. Pe tineri îi câştigi prin exemplul per­so­nal. Mai importantă decât persoana mea cred însă că e comunitatea de credin­cioşi, felul viu în care participă la Sfin­tele Taine, care e molipsitor.

 - Ce înseamnă participarea vie la Sfin­tele Taine?

- Adică, spovedaniile mai dese, împăr­tăşania deasă, dacă se poate săptămânal... La noi se împărtăşesc duminica, cu spove­da­nie mai înainte, până la două sute de oa­meni. În tot cursul anului, nu doar în pos­turile mari! Asta cere şi foarte mult timp din partea preotului. Familia a suportat ab­senţa mea prelungită de acasă. De exemplu, la Sfânta Liturghie, plec de la 4 dimineaţa, ca să pot spovedi cât mai mulţi înainte, să se poată împărtăşi. Şi slujesc Liturghia de patru ori pe săptămână. După slujbă, rămân de vorbă cu tinerii, cât au nevoie, şi în zilele când nu avem întâlniri programate pentru cateheză. Asta i-a ajutat mult, le-a dat putere.
Am avut parte de o soţie cu frică de Dum­nezeu şi multă înţelegere, care a în­găduit asta. Alţi preoţi nu pot, căci riscă să-şi strice familia.

"Problema principală a tineretului este că se alimentează cu urât şi rău de pe internet"

- Părinte, reuşiţi să vă apropiaţi de tineri ca puţini alţii. Ce probleme duhovniceşti specifice au studenţii?

- Problemele lor mă ţin şi pe mine în priză, tot timpul caut să le pot da răspuns şi ajutor... Îşi pun pro­bleme capitale: "Cum să-l cunosc pe Dumnezeu?". "Cum să mă mântuiesc?". "Oare care e calea bună pen­tru mine: monahismul sau căsătoria?". Acestea nu le-am prea auzit de la oamenii mai în vârstă, care sunt puşi pe "cale", într-un anume fel, şi nu mai au dileme. Tinerii trec printr-o perioadă de căutări, de ieşire din sine şi pot fi formaţi. Şi asta îmi dă şi mie vigoare, mă obligă să învăţ permanent, căci mă întreabă enorm.

- Dincolo de aceste întrebări fundamentale, nu au şi alte probleme lumeşti, că nu pot să se înfrâneze de la anumite lucruri, de pildă?

- Ba, sigur că da. De la ispitele sexuale, până la cele care ţin de dragostea pentru bani, multe îi mun­cesc. Şi ele vin prin modelele care sunt promovate de mass-media şi, mai ales, pe internet. Pentru că tinerii sunt mari consumatori de internet, nu prea au treabă cu ziarele sau televizorul.

Când fac toamna sfeştanii în căminele studenţeşti, văd că nu există student să nu aibă computerul lui. Toţi sunt conectaţi pe reţelele de socializare sau pe site-uri unde văd şi filme necuviincioase şi alte lucruri. Iar când îi spovedesc, aflu că asta e problema principală: faptul că se alimentează cu urât şi rău de pe internet. Intrarea pe internet e ca şi cum ai fi un ţăran liniştit şi, o dată pe an, se face bâlci în satul tău, iar acolo vezi de la femei dezbrăcate şi saltimbanci, până la înghiţitori de săbii şi vânzători de tot felul de porcării. Îţi trebuie apoi câteva săptămâni să te linişteşti, după ce grozăvii ai văzut. Însă, studenţii nu fac nici o pauză de la acest bâlci. Bâlciul e deschis continuu în camerele lor. Iar de cele mai multe ori, oamenii sunt atraşi de părţile necu­viincioase, nu de cele bune - care există, de ase­menea, pe internet. Tehnologia e bună, facilitează ac­ce­sul la informaţie şi comunicarea, dar celor care nu sunt îmbisericiţi ca lumea le face rău. Ba şi unii din cei care sunt întăriţi în credinţă, la cel mai mic necaz, la cea mai mică deznădejde, sunt gata să caute mizerii pe internet - e modul lor de a se răzvrăti faţă de Dum­nezeu. Internetul e rău pentru că, spre deosebire de televiziune, nu are nici un sistem de limitare a accesului. Oricând poţi găsi tot ce vrei şi ce nu vrei pe internet, mii de site-uri pornografice şi aşa mai departe. Acolo e şi un loc de defulare, acolo poţi scrie toate răutăţile, te poţi hrăni cu ură...

"Am învăţat să nu le cer prea mult celor necopţi duhovniceşte"

 
- Se simte o îndepărtare a tinerilor de biserică?

- Da. Avem o sută de mii de studenţi în Cluj şi nu­mai vreo mie ţin de mine ca duhovnic şi de biseri­cuţa noastră. Probabil că mai merg o parte şi la alte biserici, dar sunt totuşi puţini faţă de masa mare de studenţi care rămân în afara Bisericii. Apoi, şi o seamă dintre cei care vin la noi sunt marcaţi de societatea asta secu­laristă, în mentalitate, în comportament, în obiceiuri. Le e frică să se implice mai mult în credinţă, ca să nu fie excluşi din societate, să nu fie taxaţi drept ciudaţi. Se tem, de exemplu, să spună la serviciu sau la şcoală că ţin post, căci sunt priviţi ca nişte extre­mişti.

- Tinerii care vă caută pentru spove­da­nie, pentru slujbe, n-au probleme cu rigo­rile Bisericii? Nu vă spun că sunt prea as­pre regulile, ori discursul nepotrivit cu vre­murile pe care le trăim?

- În general, cei care pornesc pe calea asta serios, au tendinţa chiar de a exagera în practi­ca­rea credinţei. Trebuie să-i mai tem­pe­rez eu, că nu le face bine totul dintr-o dată. Sunt, desi­gur, şi unii mai puţin dispuşi să res­pecte toate poruncile Bisericii. Dar am învă­ţat să nu le cer prea mult de la început, când sunt încă necopţi duhovniceşte. De pildă, dacă o tânără vine cu părul despletit, cu o fus­tă mai scurtă sau cu nu ştiu ce mărgele prin nas, nu o cert. Dacă eşti dur, îi îndepăr­tezi pe oameni şi trebuie să treacă ani şi ani ca să se reapropie de Biserică, dacă se mai reapropie. Şi-atunci o las în pace, iar ea ob­servă, încetul cu încetul, că oamenii din jur sunt altfel şi, după un timp, îşi schimbă sin­gură comporta­mentul şi înfăţişarea. Schim­ba­rea aceasta e mult mai bună şi de durată decât una impusă din afa­ră. Mi-au spus mulţi cum s-au îndepărtat de Bi­se­rică din pricina lipsei de tact a unui preot sau a unui călugăr. Cineva mi-a mărturisit că nu mai vrea să audă de Biserică, după ce la o mânăstire i s-a spus că arată ca "păpuşa iadului". Mântui­to­rul vorbea în parabole, fără să le spună că des­pre ei e vorba şi înţelegeau numai cei care aveau deschiderea sufletească pentru asta. Aşa şi noi, toată comunitatea din jurul biseri­cuţei, vor­bim prin ce facem aici, cum ne pur­tăm, ce ne împăr­tă­şim, fără să-i arătăm pe alţii cu degetul, iar cei care se simt chemaţi, vor ajun­ge, încet, încet, la aceeaşi măsură cu noi.

- Dincolo de trăirea efectivă, ce calitate majoră şi comună au tinerii enoriaşi ai sfinţiei voastre?

- Sunt foarte implicaţi în acţiuni sociale, pentru ajutorarea celor nevoiaşi, a bătrânilor, orfanilor, orbilor; pentru a da o mângâiere ce­lor închişi... Sunt mai preocupaţi de aceste lucruri decât generaţia noastră. Noi eram, la începutul anilor `90, parcă numai pe partea Mariei, mis­tici. Ei ne depăşesc, pentru că se îngrijesc şi de ale Martei. Avem la biserică o multitudine de activităţi, ateliere, cum le zi­cem noi, în care lu­crează, de la pictarea icoa­nelor pe sticlă şi pe lemn, până la cele de lim­bă engleză sau de bătut toaca. Pe de altă parte, la noi, de ani de zile, se citeşte în bise­rică Psaltirea zi şi noapte.

O minune a Sf. Nectarie

- Părinte, aţi avut privilegiul ca, pe lân­gă minunea convertirii sfinţiei voastre, să mai trăiţi una nemijlocit. Cum s-a întâm­plat?

- Avem în biserică sfintele moaşte ale mai multor sfinţi. După primul post mare pe care l-am făcut cu rugăciune continuă, au venit sfinţii la noi, aduşi de un părinte diacon al episcopului român de la Gyula, din Ungaria, care ne vizita uneori, plăcându-i, că e ca la mânăstire. El avea mai multe moaşte primite de la episcopul Ghe­rasim Cocoşel al Huşilor, căruia îi fusese uce­nic. Am considerat o minune darul către biserică al acelui diacon, fiindcă nu e uşor să obţii sfinte moaşte. Însă, o minune şi mai mare a făcut Sf. Nectarie al Eghinei. Am primit o firimitură din moaştele sale de la o maică româncă din Grecia. Dar nu ştiam dacă sunt autentice, şi le-am lăsat pe masa din altar, o vre­me. Mă tot întrebam dacă să le scot la oameni pentru rugăciune sau nu şi mă rugam sfântului să ne arate dacă e el. Până într-o zi, când au intrat câteva zeci de femei îmbrăcate în halate de spital şi una dintre ele, mai în vârstă, mi-a spus: "Părinte, eu sunt bolnavă de cancer de mai mulţi ani, am tot umblat pe la spitalele din ţară şi fac acatistul Sfântului Nectarie mereu. Acum am ajuns la Cluj. Iar într-o noapte, Sfântul Nec­tarie mi s-a arătat în vis şi m-a îndemnat să vin să mă rog la moaştele sale care sunt aici. «Du-te şi-i spune preotului să le scoată din altar să vă închinaţi» - a zis Sfântul". A fost o minune, pentru că nu ştia nimeni că am acele moaşte. Le-am adus în biserică şi ne-am rugat cu toţii în genunchi şi pe urmă mulţi mi-au măr­turisit că Sfântul i-a ajutat.
 

Sursa: Formula AS

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Sute de credincioși, duminică seara, la Biserica Vovidenia din Botoșani!

astăzi, 21:01
1383

Programul liturgic a debutat duminică, 19 noiembrie, botoșănenii intrând în biserică de la ora 16.00, pentru a asista la Taina Sfântului Maslu. Cu acest prilej, Sfintel...

Ce salarii au angajaţii Primăriei Municipiului Botoşani!

astăzi, 19:15
1692

Salariile de bază ale angajaţilor din cadrul Primăriei Botoşani au fost făcute publice pe siteul instituţiei. Lefurile celor din administraţia publică locală s-au mărit considerabil...

Liberalii botoşăneni organizează un protest în faţa Prefecturii

astăzi, 18:18
761

Organizaţia Judeţeană a PNL Botoşani va organiza, luni, un protest în faţa Palatului Administrativ, acţiunea fiind îndreptată împotriva Guvernului PSD-ALDE."Luni, 20 ...