Astăzi, 19 ianuarie 2019, se împlinesc 69 de ani de la nașterea dărăbăneanului Corneliu Popel, poetul care, în doar 28 de ani de viață, a reușit să zidească în templul literaturii române două cărți remarcabile de poezie, lăsând în urmă destule versuri cât să se adune alte și alte cărți.
Poetul Corneliu Popel s-a născut pe 19 ianuarie 1950, în Darabani, județul Botosani. A debutat, ca elev de liceu, cu versuri în ziarul Zori noi, din Suceava, în anul 1965.
Student la Facultatea de Filologie a Universității "Al.I. Cuza" din Iași, el colaborează la o serie de reviste literare din Iași și Bucuresti. După absolvirea studiilor universitare și până la sfârșitul prematur, Corneliu Popel a fost profesor de limba română la școala din comuna Țibana, județul Iasi.
A debutat editorial cu volumul "Frații mei blânzi" (1974).
A trecut în eternitate pe 18 iunie 1978, la Iași.
Opera sa cuprinde patru cărți: "Frații mei blânzi" (1974) și "Aurea saecula" (1977), apărute în timpul vieții, și "Elogiul înțelepciunii" (1979) și "Vocea eternă Pro Patria" (1985), postume.
Cine îşi mai aminteşte astăzi de Corneliu Popel?
"Cine îşi mai aminteşte astăzi de Corneliu Popel? Un poet dispărut la doar 28 de ani şi care, ca om, se ţinea, din varii motive, departe de scena publică. S-a născut la Darabani (ianuarie 1950), unde îşi încheie şi studiile liceale. N-a uitat nici el (şi nici noi, colegii şi amicii săi cenaclişti) anii petrecuţi acolo, acasă, unde spiritul tutelar al magistrului Lucian Valea ne îmbăia zilnic în literatură, dîndu-ne aripi şi făcîndu-ne să credem, cu superbia adolescenţei, în viitorul nostru scriitoricesc.
E clar, Corneliu Popel n-a avut vocaţia vieţii publice, urînd întîlnirile “tovărăşeşti”, şedinţele şi adunările care înainte de 1989 erau pentru sensibilităţile accentuate o teribilă sursă de stres, tortură psihică şi suferinţă. Poate nu întîmplător, ca absolvent de filologie, s-a aşezat temeinic nu la oraş, ci într-un sat din judeţul Iaşi, Ţibana, cu văi şi dealuri, pajişti şi păduri care să-i evoce clipă de clipă ţinutul natal. În plus, într-un sat ca Ţibana avea şansa să întîlnească mai puţină pedanterie şi inşi scorţoşi, plini de ifose cărturăreşti, cum se întîmplă adesea în lumea citadină.
Sărmanul Corneliu! Şi-a transformat pînă şi căsnicia într-o redută, ca să se apere parcă de agresiunea cotidiană a contemporanilor, gata să dea buzna cu bocancii în intimitatea sa atît de fragilă.
Era mai totdeauna singur, trecînd absent pe străzile Iaşului, preocupat exclusiv pe-atunci doar de proiectul său astral: o operă poetică veritabilă, cu timbru propriu, nu atît pentru glorie cît pentru faptul că, printr-un exerciţiu spiritual de visare şi adaptare continuă, îşi modelase existenţa doar ca să poată trăi şi respira poezie.
Într-un veşnic război cu cenzura vremii, Corneliu Popel n-a apucat să tipărească pînă la moartea sa (28 iunie 1978) decît două cărţi de versuri. Alte două s-au tipărit postum. Nu s-a bucurat de mediatizarea actorilor, cîntăreţilor de muzică uşoară sau fotbaliştilor, şi nici măcar de cea a unor confraţi pentru care marketingul literar funcţiona şi atunci cu maximă eficienţă.
În aceste condiţii mă întreb şi vă întreb: cine şi de ce să-şi mai amintească azi de solitarul poet Corneliu Popel?
Răspunsul, din păcate trist, nu poate fi decît unul singur: cine altcineva decît tot noi, puţinii care l-am citit, descoperind cu emoţie în verbul său fiorul incandescent al artei eterne. Dar aş fi nespus de fericit, stimaţi cititori şi prieteni, dacă măcar unii dintre voi m-aţi putea contrazice…".