Chiar în ziua în care împlinea şase decenii de viaţă, Ion Agîrbiceanu a fost întrebat: "Ce simţiţi, ca scriitor, la împlinirea vârstei de şaizeci de ani?". Scriitorul mărturiseşte fără urmă de entuziasm: "Nici o emoţie. Un an ca toţi anii", continuând însă într-o notă care ilustrează, în fapt, condiţia creatorului în sine: "Văd parcă de la mai mari înălţimi şi pătrund şi înţeleg mai adânc tragedia omenească, ce, în aceeaşi vreme, e lupta cea mai măreaţă ce se dă în univers".

George Luca împlineşte 65 de ani. Şi poate că, asemenea lui Agîrbiceanu, poetul botoşănean îşi străpunge propriile înălţimi ale vieţii, acolo unde "duhurile nevinovate duhurile pădurii/ zboară deasupra urii", iar "veninul scos din rouă/ înnebuneşte raza de lumină".

George Luca s-a născut pe 10 martie 1951, în Botoşani. A absolvit cursurile Liceului "A.T.Laurian". A făcut gazetărie la Clopotul anilor 70, a fost betonist, magazioner, iar în tumultul postdecembrist a devenit patron.

Scrie încă din anii de liceu, primele versuri fiind consemnate în revista "Lyceum", însă tot din acea perioadă datează şi debutul în ziarul Clopotul (1970), unde i se publică două poeme. Colaborează la reviste literare, iar în 1990 îşi făureşte propriul tărâm revuistic, "După Babel", o publicaţie "nealiniată şi… nealienată", din care apar două numere pe care le scrie în întregime singur.  Tot din perioada liceului activează în cadrul Cenaclului "Mihai Eminescu" din Botoşani, fiind totodată şi membru fondator al Filialei Botoşani a Cenaclului literar al Uniunii Scriitorilor din România (1982). Din februarie 1990 este membru al Societăţii Scriitorilor din Botoşani.

Publică versuri în volumele colective "Vibraţii" (Botoşani, 1971), "Timp de lumină" (Botoşani, 1972), "Arc de triumf" (Botoşani, 1977), "Caietul debutanţilor 1980-1981" (Bucureşti: Albatros, 1983), "Altare" (Botoşani: Geea, 2007).

Editorial, debutează în 1979, în placheta tipărită şi asumată de CJCES Botoşani, "Speranţa matematică", prima carte de autor ivindu-se abia în 1998, "Efectul pervers" (Târgu Mureş, Editura Ardealul). În 2005 apare volumul "Eu, ticălosul şi scârbitul", la Editura Limes din Cluj Napoca.

  În anul 1972 este distins cu Premiul revistei "Argeş", iar în 1981, la Slobozia, obţine Premiul II – "Interferenţe lirice. La Iaşi îşi trece în palmares Premiul II la Concursul literar "Vasile Alecsandri", iar la Oradea I se înmânează Premiul revistei Familia. Un an mai târziu, în 1982, câştigă la Satu Mare Marele Premiu, în cadrul Concursului literar "Afirmarea", iar în 1985 este distins cu Premiul pentru poezie la Zilele "Sirius", la Lugoj. Despre poemele lui George Luca au scris, de-a lungul vremii, Cezar Ivănescu, Al. Ştefănescu, Florentin Florescu, Ion Roşioru, Horia Gârbea.  


"Fericit în visare şi dedat izolării"

La George Luca uimeşte în primul rând luciditatea în care îşi îmbracă de decenii statura poetică, pendulând într-un echilibru bine controlat între natura umană, pe de o parte, hrănită de vulcanicul şi legitimul orgoliu intelectual, şi natura poetică, de cealaltă parte, ce pare de cele mai multe ori să îi contrazică chipul lumesc, chiar dacă regăsim cu prisosinţă în poezia lui George Luca acea furie insinuantă, acea revoltă a omului care îşi asumă deopotrivă imaginea obiectivă a realităţii, dar şi subtilitatea rafinată a înţelegerii acestei realităţi.

S-ar spune despre George Luca, poetul, că practică un stil prin excelenţă extrovertit, deşi ideea se naşte din intuiţie, ca rezultat al unor complexe procese de cunoaştere şi autoexplorare. De aceea, poate, citind poezia lui George Luca, găseşti legitim orgoliul intelectual, iar coerenţa şi fascinaţia demonstraţiei devin imagini ale concretului demistificator. "Furios și ingenuu, nici atât de furios încât să nu fie simpatic și fotogenic și nici atât de ingenuu încât să nu-și poarte ca un panaș orgoliul nevinovăției și candorii, George Luca e un moralist, cu vervă, firește, dar mai ales cu patima responsabilității", spunea  Al. Cistelecan în revista Familia (1982).

Figură solitară în târgul care "zace şi zace şi zace ca o moluscă", în care până şi "strada zace ca o moluscă", iar "oraşul întreg lâncezeşte", un personaj nu lipsit de sentenţiozitate, cu un verb aspru şi un cult al rigorii poetice, George Luca nu epatează inutil, nu se înregimentează gratuit, refuză contingentul şi barbaria concesiilor literare. Desigur, toate acestea devin la rândul lor pretexte care individualizează nu doar poetul, ci şi poezia sa. Nu ştim dacă de aici se naşte rostirea "rebelă, incomodă" despre care aminteşte Radu G. Ţeposu în Cuvântul (1996): "Discursul sarcastic, nervos, de o maliție îmbibată totuși de tandrețe, face din poemele lui George Luca niște electrocardiograme lirice admirabile prin impulsurile arțăgos-confesive. E o poezie rebelă, incomodă, care a preluat de la suprarealiști insurgența, iar de la fanteziștii ironici gustul pentru bufonada rebelă".

"Fericit în visare şi dedat izolării" (după cum mărturiseşte în ancheta literară "Scriitorul – destin şi opţiune"), îşi consumă timpul poetic în afara pieţii şi a sistemului. "Piaţă şi sistem care nu au nevoie de mine şi nici de poezelele mele". Îşi asumă "figura de negativist", chiar dacă asta nu în aduce "beneficii imediate", însă rămâne un nemilos observator a ceea ce Arghezi numea "pompierii şi toboşarii literari". "Îmi place să-i văd", spunea Arghezi, "construind proiecte şi concepţii şi începând la toate vârstele lumea de la ei".

Nu este de mirare, aşadar, că poezia lui George Luca se face simţită mult mai tâziu decât cea a celorlalţi optzecişti, Al Cistelecan vorbind chiar, în 1998, despre un poet "ţinut până atunci pe margine de o discreţie împinsă spre asceză şi recluziune". De aceea, poate, cititorul poeziilor lui George Luca are deseori imaginea unui "stol de privighetori" ce "se năpustesc deodată-n gol". Pentru că, dincolo de bravadă, dincolo de verbul rebel şi strigător, poezia lui George Luca are ceva din fascinaţia înfricoşătoare a punţilor subţiri ce unesc malurile abrupte şi foarte înalte: pentru ca talpa să fie în siguranţă este nevoie ca toate energiile să îşi unească forţele într-un echilibru perfect. Iar scriitura lui George Luca, spune Al Cistelecan în cuvântul înainte la volumul "Efectul pervers", "echilibrează ironia şi melancolia, nostalgia şi bravada". Găsim astfel, adaugă criticul, un "poet al cotidianului subminat de miraje, localizîndu-şi partitura între mirific şi traumatic, ambele domolite de o conştiinţă sceptică şi ironică a textului".

La aniversarea a 65 de ani de viaţă, Ştiri Botoşani îi urează poetului George Luca La mulţi ani fericiţi, cu împliniri întru cuvânt, sănătate şi inspiraţie!



GEORGE LUCA - Ticălos sunt, Doamne
Ticălos sunt, Doamne, de mi-am ridicat privirea din neființă
și nu știu să recunosc la chip miracolul și suferința tăcută,
ticălos sunt, Doamne, de-am pierdut calea spre curtea ta
        mistuită de perfecțiuni
tocmai când învățam în prezența îngerilor aurora tronului tău,
ticălos sunt, Doamne, de n-am rostit cuvântul ce poate scădea
        răul din lume
și mi-am sufocat, fără minte, scânteia abia săvârșită în
        pântecele adorat,
ticălos sunt, Doamne, de-am socotit melcul luminii fiind
        zămislit din mister
și nu mi-am urmărit sufletul și trupul atârnate la întâmplare,
ticălos sunt, Doamne, de-am pus marea revelație deasupra
        pulberii cugetătoare
și-am aflat cheie de nemurire în primul impuls și-n prima
        alintare infamă,
ticălos sunt, Doamne, de-am căutat secretul secretelor spre a
        defăima soarta aștrilor,
că nemernic sunt eu de la tine cu mintea întreagă
în cursa profeției cântărind spirala fără capăt cu lucrul magic,
ticălos sunt, Doamne, de-am judecat clipa ta întunecată și
        clipa ta vizibilă
lăsându-mă dus de prezentul meritat în care ard stelele
ca o gândire degenerată în vreasc,
ticălos sunt, Doamne, în seama fulgerelor din furtună,
de m-am socotit altceva decât un ticălos repetând neînfrânat
rătăcirea prin început-sfârșitul eteric.

    (din volumul "Eu, ticălosul și scârbitul"- Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2005)