Mihai Eminescu, ultima fotografie: noiembrie 1887, Botosani
La 9 aprilie 1887, Eminescu ajunge la Botoşani, rămânând sub îngrijirea surorii sale Harieta şi a doctorului Iszac. Locuieşte într-o casă închiriată de la cumnatul lui Samson Bodnărescu, într-o odăiţă din strada Sf. Niculae (astăzi Puşkin). Harieta era ea însăşi suferindă, paralitică, starea ei în prima jumătate de an 1887 fiind descrisă într-o scrisoare: "Ieu sunt paralizată de amândouă picioarele de la etatea de 5 ani şi pot merge destul de rău numai prin ajutorul unor maşini cari sunt în greutate de 5 ocă de fier".
Deşi ajuns la Botoşani într-o stare relativ bună, Eminescu va cădea în curând din nou în suferinţă. Boala recidivează Cert este că, la începutul lui iunie 1887, trupul poetului este "într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur". Aşa îl surprinde tragedia care s-a abătut asupra Botoşanilor în 3 iunie 1887.
În acea zi de 3 iunie 1887, Botoşanii au fost cuprinşi de unul dintre cele mai mari incendii care s-au petrecut vreodată în Moldova. Focul a ars aproape trei zile, fără întrerupere. Numai intervenţia exemplară a pompierilor au făcut ca focul să se oprească în pereţii camerei în care se afla Eminescu.
Iată o imagine tulburătoare a lui Eminescu din acele zile, după cum reiese din scrisoarea surorii sale, Harieta: "... focul grozav ce-a fost în oraş şi de care groază nu am fost scutită nici eu. Cea mai mare nenorocire; totul scosesem din casă, numai patul nenorocitului meu frate rămăsese, la care pierdusem tot curajul; ce puteam face cu el, care este într-o slăbiciune de nu se poate ridica singur? Repegiunea pompierilor şi a vecinilor m-a scăpat de cel mai mare pericol, care s-ar fi desfăşurat tot mai mult asupra lui bietul Mihai, pe care l-ar fi calicit fizic din nou, scoţându-l afară. Era un vânt rece ca toamna, cura lui nu-i permitea cea mai mică răceală".
Grozăvenia în Botoşani a fost mare: 1.500 de familii afectate, peste 6.000 de suflete au ramas pe strazi. 456 de case numerotate au fost cuprinse de flăcări şi 608 "atenansuri". Un Botoşani mistuit, grav încercat. La nivel national se organizează ample colecte de ajutorare, comitete de sprijin.
Regele Carol I, profund indurerat de tragedia de la Botoşani, telegrafiază administraţiei locale pe data de 4 iunie (focul a fost stins abia în 5 iunie, cu "ajutorul" unei ploi care a durat câteva ore): "Mângâiaţi şi îmbărbătaţi pe cei arşi de foc, asigurându-i că subscripţii publice, în fruntea cărora ne vom afla Regina şi Eu, vor fi organizate grabnic în toată ţara şi că Românii vor şti să-şi facă datoria către compatrioţii lor. A da pentru Botoşani, a ridica pe cei loviţi de soarta cumplită, este a ne cinsti pe noi înşine, este a ne ridica sentimentele la înălţimea grelei încercări căzute pe unul dintre cele mai de căpetenie oraşe ale scumpei noastre Românii".
Ca să înţelegem contextul în care Botoşanii l-au găzduit pe Mihai Eminescu, trebuie să înţelegem la adevărata dimensiune tragedia pe care urbea o străbătea în acea perioadă.
"Focul cel mare" din 3 iunie 1887 a pus la pământ economia Botoşanilor, pentru că a mistuit, la propriu, afacerile şi breslele existente până atunci. "A fost practic începutul sfârşitului pentru târgul nostru care până atunci era un centru economic şi comercial recunoscut în zonă. Dar după nenorocirea din 1887 lucrurile au început să se schimbe şi nu în bine", scria în 2001 jurnalistul Florentin Florescu, în Ziarul de Iaşi.
În aşa vreme nenorocită, nu e greu de înţeles că Harieta se afla în mare cumpănă. Sărăcia din târg se accentua de la o zi la alta, atmosfera era una greu de descris. La doar câteva zile de la tragedie, un grup de 50-60 de personalităţi ale Botoşanilor înaintează o petiţie către administraţia locală, pentru acordarea unui ajutor financiar poetului Mihai Eminescu.
Şedinţa Consiliului permanent al judeţului are loc pe 14 iunie 1887. Primele reacţii sunt nefavorabile poetului, prin vocea consilierului Leca, acesta precizând că târgul Botoşanilor este într-o grea situaţie şi că banii trebuie direcţionaţi către sprijinirea celor afectaţi de incendiu, propunând ca Eminescu să fie ajutat din "mijloacele statului, căci altfel am crea un precedent". "Când vedeţi că cade casa pe noi, când nu avem localuri de cazarme, subprefecturi, şcoli etc., mai întâi să ne ocupăm de ele. În principiu sunt de a da ajutor d-lui Eminescu, însă să nu se precipiteze, propun a se lăsa pentru şedinţele de la toamnă", spune consilierul Leca în şedinţa din 14 iunie 1887, conform ing. Nicolae Iosub (capitolul "Un an de suferinţă la Botoşani" din cartea "Mihai Eminescu la Botoşani").
Consilierul Leca se pare că a fost, însă, singurul care a emis o astfel de părere, restul consilierilor (14) încuviinţând ajutorul pentru poet. Ing. Nicolae Iosub redă succint propunerile consilierilor, care vorbesc de la sine despre aprecierea şi conştientizarea asupra valorii pe care Mihai Eminescu o reprezenta în acea perioadă, la nivelul comunităţii locale: Consilierul Mania susţine acordarea ajutorului pentru Eminescu, ajutor care "trebuie să se dea cât se poate mai degrabă… căci la apelul făcut cătră toată lumea cred că şi noi vom răspunde da, pentru un astfeli de mic ajutor, deşi bugetul nostru are multe sumi fictive". Consilierul Şmelţ susţine şi el ajutorul: "sunt de opiniune din contra cu dl. Leca, însuşi dl. Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace, apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicile mijloace de trai până îi va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". Consilierul şi profesorul Savinescu: "…noi vom da; dacă vom fi în stare a da… iară pentru poetul Eminescu propun a se da precumpănit, nu o dată cât trebuie, ce după mijloacele bugetului". Cel mai favorabil discurs, spune ing. Nicolae Iosub, pentru ajutorarea lui Eminescu, îl susţine consilierul Rusu: "Noi sântem datori ca conjudeţeni a-l ajuta, fiind fiul judeţului, căci dacă vom merge pe urmele ştiinţei, apoi omenirea întreagă trebuie să-l ajute… căci un om este mai scump decât bugetele, omul trebuie preferat cazarmelor şi caselor, propun dară a se fixa suma după puterea judeţului şi să nu ne târguim asupra ei".
Aflăm de la Stela Giosan care este deznpdământul acestei şedinţe, din lucrarea "O pagină din istoria Botoşanilor- incendiul din anul 1887, văzut de contemporani": "…în Botoşaniul lovit din greu de marele incendiu, s-a votat după multe discuţii un ajutor material de 1200 lei pentru poetul Mihai Eminescu, fiul acestor meleaguri, aflat acum în suferinţă, şi asta dat fiind faptul că erau necesare fonduri băneşti importante pentru refacerea clădirilor din centru oraşului, afectate în mod serios de incendiul amintit".
Din păcate, ajutorul de 100 de lei lunar (1200 pe an) nu ajunge la Eminescu, pentru că propunerea comunităţii botoşănene nu are sprijinul ministrului de interne liberal din acea vreme, gen. Radu Mihai. Aflăm acest lucru abia în luna martie a anului 1888, când Eminescu se afla încă la Botoşani, şi Iacob Negruzzi lua cuvântul în şedinţa Camerei: "Comuna oraşului său natal Botoşani, dupe îndemnul concetăţenilor compătimitori, înscrisese în bugetul ei o modestă sumă de 100 lei pe lună, cu care să se poată veni în ajutorul acelui fiu talentat dar nenorocit al ei, însă fostul ministru D. Radu Mihai, neşciind sau poate nevoind să priceapă ce însemnătate are un mare talent poetic pentru un popor, a şters din bugetul comunei Botoşani acea modestă sumă ce o hotărâse comuna ca ajutor pentru Eminescu".