Mihai Bejinariu rămâne în arta românească drept unul dintre cei mai buni acuarelişti. A studiat tehnica acuarelei pe ud şi a pastelului combinat cu tehnica encaustică, reuşind să combine un stil aproape inovator cu o pictura vizionară, deşi s-ar încadra uşor şi în stilul tradiţionalist.
A urmat, în tinereţe, Şcoala Populară de Artă din Botoşani, nemultumindu-se însă cu studiul de atelier. Pictorul a cutreierat dealurile care învăluie Botoşanii, o practică bine cunoscută marilor artisti, de la Grigorescu până la Van Gogh. Studii în aer liber care, din păcate, lipsesc aproape cu desăvârşire multor pictori, care se limitează la arta de atelier, de album, la copii după copii sau, deseori, la a-şi multiplica propriile lucrări, în scop pur comercial.
În anii 1975, Mihai Bejinariu a decis să dea examen la Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, obţinând o medie egală cu a altor doi candidaţi, chiar pe ultimele locuri. A fost admis. Imediat după absolvirea studiilor superioare a devenit şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, expunând constant şi bucurându-se de aprecierile unanime ale criticilor. Însă cele mai frumoase aprecieri le-a primit, se pare, de la micii săi învăţăcei, pentru că în ultimii ani ai vietii s-a aplecat cu răbdare şi pasiune asupra lucrului cu copiii, fie la Şcoala 16 din Botoşani, fie la şcoala din Cătămărăşti Deal. Puţini artisti au modestia, decenţa şi mai ales generozitatea de a accepta în preajmă copii. Boala i-a chinuit cumplit ultimii ani ai vieţii. După o grea şi neştiută de nimeni suferinţă – în afara unor puţini prieteni – Mihai Bejinariu s-a stins din viaţă în 21 august 2008.
În ultimii ani i-a stat alături un bun prieten, Vali Petrariu. În atelierul unde pictorii îşi înrămează tablorurile, Vali Petrariu a cunoscut şi omul, dar şi artistul. Cu exigenţe, veşnice nemulţumiri. "Era un artist foarte pretenţios în ceea ce făcea, de multe ori îl opream să nu rupă lucrarile. Din 15 lucrari, dacă rămânea una… Le rupea şi le arunca. Multe le-am salvat, le păstrez şi astăzi".
Într-un timp, cu 4-5 ani înainte de a muri, a avut probleme cu vederea. "Atunci vedea mai mult în gri şi picta foarte pesimist…". După operaţie a lucrat din nou luminos, înalt. Şi-a dorit să trăiască şi după moarte, prin arta sa. "Mi-a spus înainte de a muri: Fă în aşa fel ca lumea să nu mă uite! Au fost printre ultimele vorbe…", povesteşte Vali Petrariu.
În noaptea în care a murit şi-a sunat prietenul din spital. "A spus că din greşeală! Nu cred că era din greşeală. Dar dacă tot te-am sunat, hai să vorbim, mi-a zis. Am vorbit mult cu el în noaptea aceea. Era trist. De la diabet îi tăiaseră dintr-un picior, de două ori. Dar el spera încă! Voia să meargă la Manoleşti, la părinţi, să picteze. Spunea că va renunţa la şcoală. "De acum nu voi mai fi profesor, voi fi pictor!". Îsi dorea enorm să trăiască, pentru a picta. Poate că era conştient că, în situaţia lui, nu va mai putea fi profesor. Dimineaţa, la 6, m-a sunat asistenta şi mi-a spus că a murit…", îşi aminteşte prietenul artistului.
Nu a mai apucat să facă nimic din tot ce visa. Boala l-a răpus, la 54 de ani, într-un moment în care avea încă o mare putere de creaţie!
Pe 21 august se împlinesc 7 ani de când Mihai Bejinariu a plecat în veşnicie. Un gând, o lumânare, o lacrimă pentru cel care a fost suflet dăruit luminii.
(Florentina Toniţă)