Dincolo de toate temerile care ne locuiesc pe toți laolaltă existăm ca individualități, deținem sau ne construim o conduită intimă care ne ghidează pe fiecare. Nimeni nu știe nici ziua, nici ceasul, nu așa ni se spune în Carte? Să ne păstrăm ființa întreagă și luciditatea funcțională.
Prilej de vorbă, ”de cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte” (Nichita) am avea. În astă lume atât de tăcută deodată și deopotrivă gălăgioasă, ce adevăr ar putea aduce încă un om care vorbește? Nu pot decât sminti, nimic mai mult…
Dacă pierdem liniștea ce ne rămâne? Dacă nimicim nădejdea cum vom mai crede?
Dacă nu ne vom mai recunoaște, nu ne vom mai duce unii altora poverile, cu cine vom mai împărți singurătatea?
Să nu ne semețim… Avem multă, multă treabă. Cu noi înșine. Să ne trezim dimineața copiii cu senin pe chip, să le spunem că viața ”funcționează”, nu e nici în moarte clinică, nici fără resurse. Să ne sunăm părinții (cât îi avem) ca să afle că singurătatea nu e o măsură a timpului, ci loc/spațiu de rugăciune. Să frământăm pâine, să oferim bucurii, să ne revenim din amorțeala în care am zăcut ani și ani. Să batem la ușa vecinilor bătrâni (nu vor dori nimic, mai mereu altcineva înaintea ta le-a bătut deja în ușă!, dar cu câtă fericire te vor privi din prag!).
Rugăciunea nu produce recompense. Dar are un dar pe care prea adesea îl ignorăm: păstrează inima caldă.
Și dacă am ști ziua și ceasul?
Cum vom trăi începând din clipa prezentă?