Astăzi, totul arată ca o fotografie veche. Totuși, nu pare neapărat lipsită de viață. Prin acoperiș mai dă să răsară câte un copăcel, deși clădirea mai mult stă să se dărâme, iar din interior mai auzi câte un lătrat de câine. Însă, fără semne de prezență umană sau de continuitate a activității pentru care a fost ridicată clădirea. Pentru comunitate, inițial, se vorbea despre legătura cu un oraș universitar și despre o viață mai bună pentru tineri. Acum, la peste 30 de ani de la inaugurare, reprezintă doar o ruină unde oamenii abandonează animăluțe, loc de distracție pentru tineri sau inspirație pentru unii fotografi.
(Foto: În imagine putem observa cum din acoperiș răsare un copac. Lângă clădire, un cățeluș abandonat)
După cum reporterii Știri.Botoșani.Ro au scris într-un articol anterior, în județul Botoșani există în prezent 19 gări sau halte funcționale și două gări sau halte dezafectate. Rețeaua feroviară de pe raza județului nu depășește 200 de kilometri.
Una dintre gările lăsate în paragină este în orașul Săveni. Mai exact, la limita orașului cu satul Petricani. Gara este alcătuită din mai multe clădiri, care în prezent arată ca după bombardamente și, cu ușurință, s-ar putea face un film istoric sau chiar de groază. Dacă ne apropiem de clădirea principală aflăm că inaugurarea Gării din Săveni, mai exact Dângeni – Săveni, a avut loc în urmă cu 34 de ani: „5 iulie 1991, inaugurarea liniei C.F. Dîngeni – Săveni”.
Trist, dar adevărat... Și o greșeală de proiectare!
Povestea Gării din Săveni este una dureroasă. Asta pentru că importanța ei a fost una deosebită, însă nu a fost funcțională prea mult timp din cauza unei greșeli de proiectare care a dus la transformarea ei în ruină. Lăsată în paragină și fără să aibă un alt scop.
Calea ferată pornea din Dângeni (unde făcea legătura cu linia Iași – Dorohoi). Din Dângeni trecea prin orașul Săveni și trebuia să ajungă în cel mai nordic oraș al țării, Darabani. Gara este construită pe imaș, la limita orașului Săveni cu satul Petricani care, de altfel, aparține de acest oraș și a deservit miilor de locuitori din zona respectivă. Deși pentru puțin timp, iar unii nici măcar nu au reușit să călătorească măcar o dată pe această linie. Alții, mai norocoși, s-au bucurat de o călătorie cu trenul. Chiar dacă scurtă, până la Trușești.
Localnicii din zonă susțin că linia ferată Dângeni – Darabani a fost construită și pentru a ajunge la „moldoveni”, adică în Republica Moldova. Mai exact, autoritățile de la acea vreme încercau să creeze o legătură feroviară cu fosta Uniune Sovietică.
La acea vreme a fost considerată un „obiectiv turistic” de către comunitatea orașului Săveni și a satelor care aparțin de acest oraș. Trebuia să fie scăparea lor din necunoscut, însă a ajuns să fie mai degrabă un vis năruit de „ambiția” unora sau nepăsarea altora. Astfel că oamenii din zonă nici nu mai vor să audă de Gara din Săveni. Construcție cu care nu se mai mândresc, ci mai degrabă îi plâng de milă. Trebuia să fie „Xena, prințesa războinică”, însă a ajuns mai degrabă o flacără a uitării.
Lucrări începute cu un secol în urmă
Deși linia ferată Dângeni – Săveni a fost inaugurată pe 5 iulie 1991, primele lucrări pentru construirea acestui tronson feroviar au început în urmă cu mai bine de un secol. Victor Teișanu scria în România Liberă, în mai 1991, că lucrările au debutat, de fapt, prin 1912, însă au fost sistate din cauza izbucnirii Primului Război Mondial și intrarea României în conflictul militar.
Lucrările au început, din nou, în 1987. Au fost realizați astfel 17,4 km din această linie, cei care au și fost inaugurați la 5 iulie 1991. S-au mai executat încă 10 km din acest tronson, spre Darabani. Lucrările de la acea vreme erau impresionante și moderne, însă ghinionul a făcut ca la aproximativ un an de la inaugurare circulația să fie întreruptă din cauza avariilor produse pe terasament de inundațiile și alunecările de teren din zona viaductului și de la ieșire din localitatea Vlăsinești. Au fost făcute reparații și s-au instituit restricții de trafic, fiind reluate rutele, însă doar până în 1994. Atunci, CFR a renunțat definitiv la călătoriile pe această linie.
Un „proiect secular” în țara sărăciei lucii!
Tot Victor Teișanu scria că proiectul pentru construirea căii ferate Dângeni – Săveni – Darabani a reprezentant un „proiect secular”. Jurnalistul dărăbănean scria că, un alt motiv pentru sistarea lucrărilor, a fost lipsa fondurilor. Antrepriza de Căi Ferate din Iași, așa cum se numea pe timpuri, a rămas fără bani, iar statul nu mai finanța de la buget astfel de lucrări. Au fost astfel „îngropate aproape 400 de milioane de lei”, după cum scria Victor Teișanu.
Pentru că, totuși, materiale au fost cumpărate și forța de muncă trebuia plătită. Au fost construite numeroase poduri și podețe, s-au făcut măsurători, lucrări de terasare și gări.
Prima încercare de construire a unei linii ferate până în cel mai nordic oraș al României a fost eșuată. Primul Război Mondial a pus în așteptare ample lucrări. A doua încercare a fost oprită din considerente financiare, dar și din cauza inundațiilor și a alunecărilor de teren. Probleme frecvente în acea zonă, care erau cunoscute și de echipa care a proiectat lucrarea.
Au intrat în ecuație hoții!
Pe traseu au fost contruite poduri. Unul peste râul Bașeu, altul peste râul Podriga. Continuarea lucrărilor a fost abandonată, astfel că întreaga investiție a căzut pradă hoților și timpului. Au fost furate șine, traverse, elemente metalice, materiale de construcție, stâlpi și chiar firele de telecomunicații.
Despre gările de pe traseu, cum este cea din Săveni, putem spune că au devenit file de istorie a comunității botoșănene. Doar ele ne mai amintesc de amplele lucrări ce au avut loc la Săveni în urmă cu peste 30 de ani.
Alexandru Ariciu scria în Cancan, în Bucureștii anilor 2008, că stația de la Săveni a fost scoasă la vânzare și trebuia să primească o altă întrebuințare. Lucruri care, însă, nu s-au întâmplat. Tot în perioada menționată, adică prin 2008, clădirea adăpostea familii nevoiașe.
În prezent, Gara din Săveni nu adăpostește nici familii nevoiașe, dar nici măcar nu mai există posibilitatea de a se intra în interiorul clădirii principale.
„În numele celor care au curaj și voință!”
Geamurile, deși sparte, au fost acoperite cu beton. Pe pereți sunt scrijelite gânduri. Gânduri ale unor tineri sau adolescenți: „În numele celor care au curaj și voință, cred în bun simț, muncă și dorință. Fac ce iubesc, uitând de suferință și trecând peste orice cu credință”.
Ar putea fi un mesaj manifest sau un îndemn către curajul de a ne bucura și de a ne folosi rațional de ceea ce avem: libertatea. Dar mai întâi de toate, după cum scrie autorul mesajului, să avem credință.
Șinele de cale ferată au fost furate, podul de peste râul Bașeu cu greu reușești să îl treci. Imaginea în ansamblu a Gării din Săveni este una dezolantă, iar în zilele înfumurate, când și vremea parcă plânge pentru ceea ce timpul a reușit să facă din această clădire, ți-e și frică să treci pe lângă ea. S-ar putea întregistra cu ușurință un film de groază.
Gara din Săveni nu mai prezintă semne de viață sau de activitate umană, însă natura pare că vrea să susțină contrariul: un copac dă să crească din acoperișul unei clădiri. Ne apropiem tiptil, nu prea mult, și auzim un scâncet de animal: un suflet abandonat.
Oamenii din împrejurimi și-au făcut un obicei din a abandona căței sau pisici pe locul ce odată reprezenta peronul gării. Ironia face că în apropiere, în weekend, se organiza iarmaroc. Acum botoșănenii nu prea mai vin să vândă animale și, mai târziu, nici dacă vor vrea nu vor mai avea posibilitatea, deoarece primarul din Săveni intenționează să construiască un ștrand public pe acel teren.
Se mai vorbește despre Gara din Săveni?
Dar despre linia ferată Dângeni – Săveni – Darabani? Bineînțeles că da. Oamenii amintesc de ea cu jale, iar alții mai înaintați în vârstă și care au reușit să călătorească măcar o dată cu trenul pe acest tronson, vorbesc cu frustrare despre această investiție. O investiție parcă „blestemată”, având în vedere cele două încercări de a construi această linie feroviară.
Peisajul dimprejurul gării este unul care ne amintește de copilăria la sat, doar că... avem asfalt pe unele străduțe. Dacă ne imaginăm că trenul ar trece pe acolo, oamenii ar fi putut să îi audă șuieratul și zăngănitul roților chiar din curțile lor.
