Gabi s-a născut ca să fie blând și bun. Și să ne învețe că, oricât de mare ar fi greul zilei, clipa de fericire merită trăită.
Pe Gabriel îl știu de mulți ani, de la atelierul ”specialilor” de pictură pe sticlă. Mă fascina blândețea lui ieșită din comun. Odată cu zâmbetul ușor șăgalnic, uneori trist, Gabi rostogolea o privire care înlocuia toate cuvintele. De fapt aproape toate. În primii ani l-am auzit foarte rar vorbind, iar când o făcea rostea vorba sacadat, silabisind o formă literară a cuvintelor, ca un tren care trece șonticăind printre dealuri. Lucra foarte atent pe sticlă, chiar dacă cercurile se lăsau greu adunate în culoare, florile se scuturau înainte de vreme sub pasta de contur. Dar Gabi era fascinat de tot ce făcea. Nu lipsea niciodată de la curs, nu se certa niciodată cu nimeni.
L-am văzut crescând pe băiatul timid, cu zâmbetul lui cald, uneori șăgalnic, alteori trist. Așteptam să își piardă din sfiiciune, să prindă ”pojghița” groasă a vârstei adolescentine și să răbufnească. Nu s-a întâmplat. Gabi a sporit în delicatețe și în bun simț.
Într-un an, când tot la Școala Specială începuserăm să lucrăm la o piesă de teatru împreună cu Ella Nistor, Gabi a vrut să cânte în spectacol. Și atunci am văzut minunea. Când cânta nu mai sacada vorbele, cuvintele căpătau o armonie aparte, iar Gabi se transforma ca prin farmec. Nu spusese în ani de zile atâtea cuvinte câte auzeam când începea să cânte versurile melodiilor. Când muzica se oprea, Gabi redevenea băiatul timid, îmbrăcat în zâmbetul lui tăcut și discret.
După ce m-am despărțit de ”speciali”, I-am mai întâlnit o vreme prin oraș, la fel de bucuros că ne vedem. Odată, pe stradă, era însoțit de o fată. S-au oprit, a zâmbit și mi-a spus, în același ton rar-sacadat: ”Doamna, ea este prietena mea!”
Și anul trecut, și anul acesta, am mers la sărbătoarea școlii lor. Gabi e acolo, deși a absolvit de ceva vreme. Dar uimirea a fost imensă atunci când l-am ascultat din nou cântând! ”Muncesc în fiecare zi, am evoluat, dar mai am mult de muncă”, îmi spune Gabi cu vocea învăluită în acel bun simț care îl locuiește dintotdeuna.
Am tot timpul în minte imaginea ”uriașului cu ochi albaștri” al lui Nazim Hikmet. Gabi este un bărbat-copil, o blândețe cu chip de om mare, ca o copilărie pitită sub gard. Nu am știut niciodată de ce Gabi este ”special”, nu m-au interesat niciodată diagnosticele sau rapoartele, oficiale ori nu, despre ei, copiii de la Școala Specială. Dar sunt sigură că Gabi s-a născut ca să fie blând și bun. Și să ne învețe că, oricât de mare ar fi greul zilei, clipa de fericire merită trăită.