Dacă astăzi suntem invadați de chimicale, de produse frumos mirositoare și strălucitor ambalate, însă multe dintre ele cu eficiență aproape zero, în urmă cu câteva decenii, bunicii noștri știau să își prepare singuri săpunul, ”șamponul”, produse pe care le foloseau cu încredere.
Prietenia cu natura a oferit dintotdeauna soluții la toate problemele omului. Iar săpunul de casă are o istorie bogată, mai ales în rândul bunicilor noștri.
Fabricarea săpunului la cazan, în curtea de la țară, începea cu adunarea ingredientelor naturale, de la diverse plante aromatice la substanțe de origine animală. Ingredientele fierbeau în cazan până când se obținea o pastă omogenă. Aceasta era apoi porționată și lăsată să se răcească și să se întărească. Săpunul rezultat era nu doar eficient pentru curățare, dar și plin de arome plăcute și beneficii pentru piele, datorită ingredientelor naturale folosite.
Această practică nu era doar o modalitate de a produce săpun, ci și o formă de creativitate, fiecare familie având rețetele și secretele ei. Astfel, săpunul de casă a devenit un simbol al tradiției rurale, păstrându-se din generație în generație. Este o amintire frumoasă a vremurilor în care lucrurile erau făcute cu răbdare și dragoste.
Nu întâmplător această activitate rurală a cunoscut o uriașă dezvoltare în anii 80 din comunism, când în România nu se mai găsea în magazine detergent. Erau timpurile în care produsele de bază luau calea exportului. Oamenii aveau de ales între a cădea pradă mizeriei și a-și adapta propria viață la vremurile dificile.
”Gospodine desăvârșite, care știau foarte bine să prepare orice”
Gospodinele din Botoșani nu făceau excepție. Iar obiceiul nu a dispărut de tot, în multe gospodării femeile păstrând și astăzi această tradiție. ”Pentru săpun, gospodinele foloseau grăsimile, resturile de peste an, soda caustică, pentru că descompunea aceste grăsimi. Săpunul de casă astfel rezultat spăla foarte bine. Se mai folosea, desigur, și leșia, care se prepara cu cenușa din sobă… Și săpunul și leșia constituiau un dezinfectant important”, spune etnograful Steliana Băltuță.
Și nu doar calitatea era la mare preț. Săpunul preparat în curte, la cazan, mirosea a pelin, a mentă, a nuc, chiar și a levănțică. Plante care mai aveau și rolul de a îndepărta insectele, pe lângă acela de a înmiresma lenjeria. ”Industria parfumurilor și a săpunurilor astăzi este una chimică. Dar femeile pe atunci știau cum să își organizeze și viața și știau foarte bine cum să prepare aceste produse pentru gospodărie. Erau gospodine desăvârșite, știau foarte bine să prepare orice”, completează Steliana Băltuță.
”Industria” din ograda casei
Un săpun astfel preparat era păstrat ani de zile în podul casei. Cu timpul devenea și foarte ușor, pentru că se usca foarte mult, fără să își piardă proprietățile antiseptice.
Rețeta săpunului de casă este consemnată în cartea ”Noutăți gospodărești. Casa și masa sănătății noastre”, de Elisabeta Ciortan și Xenia Nicolau, volum apărut în 1943, la Editura Ziarului Universul.
Astfel, pentru prepararea săpunului avem nevoie de 1 kg de grăsime, 200 gr sodă caustică, 2 litri leșie tare făcută cu apă de ploaie. Într-un vas se dizolvă soda în jumătate din cantitatea de leșie. Se pune apoi grăsimea în vasul în care preparăm săpunul și, când e topită bine, adăugăm leșia cu sodă, care se toarnă cu atenție și puțin câte puțin, slăbind focul, altfel iese din vas și dă în foc. ”După ce am terminat leșia cu sodă, adăugăm și leșia simplă. Se fierbe, amestecându-se mereu, la un foc potrivit, timp de o oră și un sfert, o oră și jumătate, apoi se adaugă puțină sare. La sfârșitul fiertului se adaugă pelin sau ismă”, spun autoarele cărții ”Noutăți gospodărești. Casa și masa sănătății noastre”.
Când e gata, se amestecă bine, se dă jos de pe foc, se rade vasul pe margini, se amestecă din nou, până se așază și scade, ca să nu rămână găurit. Când se răcește, se netezește și se lasă să se răcească. După ce s-a răcit, se taie bucăți și se întinde la aer să se usuce. Se păstrează în pod sau în orice loc uscat, după ce fiecare bucată este tăvălită prin cenușă.
În gospodăriile în care se prepara săpun, toate ingredientele se păstrau cu sfințenie de-a lungul anului. Orice rest de grăsime, lichidă sau solidă, topită sau netopită, care nu mai folosea în alimentație, se strângea într-un vas special și se întrebuința la prepararea săpunului.
Din păcate, faptul că în zilele noastre în gospodăriile de la țară sătenii nu mai cresc porci ca altădată, prin cămări nu se mai găsesc nici jumările de odinioară. Cele neconsumate peste iarnă ajungeau în cazanul cu săpun.
Cu toate acestea, în podurile caselor mai există și astăzi rezerve generoase. ”Și acum am podul plin de săpun. El trebuie să se usuce bine ca să fie folosit, când e proaspăt se trece prea repede. Când aveam săpun vechi, pe acela îl consumam primul, iar cel proaspăt intra la păstrare”, spune tanti Ileana.
Chiar și vrecia, soluția rămasă în vasul în care a fiert săpunul, își găsea întrebuințarea. După ce se scotea săpunul, în vrecie se puneau toate oalele, și străluceau de curățenie.
Leșia cea de toate zilele
Pe vreme bunicilor, leșia nu lipsea din gospodăriile țărănești. Vasul cu leșie se păstra acoperit, la loc uscat. Țărăncile o foloseau în mod curent pentru spălarea rufelor, pentru curățarea oalelor, dar și a vaselor din lemn, de la putină la tocător. Chiar și vesela din sufragerie, obiecte de metal, farfurii, cuțite, se treceau prin leșie.
Leșia din cenușă, un dezinfectant ieftin și ușor de obținut, a fost folosită la preparatul săpunului, dar un rol esențial l-a avut în păstrarea igienei. ”Se prepară leșia vie și leșia moartă. Leșia vie se prepară cu apă clocotită și leșia moartă cu apă rece”, aflăm tot de la Elisabeta Ciortan și Xenia Nicolau.
Se toarnă apă clocotită sau rece peste cenușa cernută într-un vas. Tăria leșiei depinde și de lemnul din care provine cenușa, dar și de cantitatea de cenușă care se întrebuințează.
O leșie tare se obține astfel: trei sferturi din vasul în care se prepară să fie plin cu cenușă, iar restul cu apă. După ce s-a turnat apa, se amestecă bine pentru ca toată cenușa să fie străbătută de apă. Se lasă să se limpezească și se aruncă spuma care se formează deasupra. Tăria leșiei se încearcă cu mâna, după cum alunecă între degete.
Tufa tânără, vița de vie și carpenul dau cenușa cea mai tare. Această leșie se întrebuințează la prepararea săpunului.
Leșia mai slabă, care se întrebuințează zilnic, se face dintr-un sfert de cenușă și trei sferturi apă.
Însă substanța obținută din cenușă cu apă folosea și la dezinfectarea cotețelor, a cuibarelor, pentru curățirea podelelor albe, curățirea lămpilor, chiar și la dezinfectarea vaselor din care mâncau animalele sau la dezinfectarea casei. ”Leșia o făceau femeile bătrâne înainte vreme, când nu era detergent, la spălat rufe. Și luceau rufele, era foarte bună. Și farfuriile le spălam, când intram în post, tot cu leșie. Că aveam pe atunci castroane de lut, linguri de lemn, și se spunea că nu trebuie să rămână cu grăsime. Era deșteaptă lumea înainte și mult mai sănătoasă. Nu erau atâtea chimicale ca acum”, mai povestește tanti Ileana.
Frumoase cu… cenușă!
Chiar dacă la oraș începuseră să apară șamponul, cosmeticalele de tot soiul, parfumuri și soluții pentru vopsit părul, la țară gospodinele își păstrau frumusețea și prospețimea cu… cenușă. ”Și la spălat pe cap se folosea leșia, că nu era ca acum, cu atâtea feluri de șampon. Nu se plângea lumea, se spăla așa și părul era frumos, mătăsos din urma leșiei, aluneca frumos”, spune tanti Ileana.