Muzica lui George Enescu face parte din patrimoniul imaterial al umanității. El a compus, a cântat la vioară sau la pian, a dirijat și a răspândit dragostea prin și pentru muzică deschizându-și inima omenirii întregi. Publicul său nu a fost doar cel din Paris, Viena, Iași, București sau Dorohoi, ci a fost și este alcătuit din toți cei care au șansa să-i asculte muzica. Și-a început periplul descoperindu-și talentul pe meleagurile moldave, însă și l-a meșteșugit și l-a consacrat în Occidentul european, adică acolo unde condițiile erau mult mai prielnice pentru arta muzicală. Tot Occidentul a fost șansa lui pentru a căpăta anvergură mondială și pentru a promova România în lume.
Însă Enescu nu și-a uitat sau ascuns vreodată rădăcinile sale de român, de moldovean din nordul țării, de la Liveni, Cracalia și Mihăileni. După cum mărturisea, „n-am părăsit dealurile, văile și pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine și le aud cântând în inima mea”.
Rădăcinile l-au inspirat pentru a compune unele dintre primele sale creații. Este de ajuns să ne gândim la prima compoziție din jurul vârstei de 15-16 ani, cu premieră la Paris, care s-a intitulat... Poema Română.
Să încercăm un exercițiu de imaginație: oare ar fi posibil să alăturăm amintirea celui mai important post de radio anti-comunist de dinainte de 1989 și muzica lăutărească? Datorită creativității lui Enescu și vicisitudinilor istorice care s-au abătut asupra României, răspunsul este „da”. Celebrele cuvinte „Aici e Radio Europa Liberă”, ale secțiunii în limba română a postului radio Europa Liberă, se auzeau în tandem cu primele acorduri din Rapsodia Română nr. 1 a lui Enescu. Iar povestea despre cum a început compoziția piesei trebuie amintită.
Enescu se afla împreună cu tatăl său la Liveni și, trecând pe lângă biserica din sat, a auzit un sătean care fredona o melodie în timp ce lucra la gardul bisericii. Revenind acasă la Cracalia, s-a pus pe imaginat Rapsodia amintindu-și că ritmul fredonat de sătean nu era altul decât cel al primei piese pe care Enescu învățase să o cânte după ureche la vioară de la lăutarul Lae Chioru’ (cel căruia Octavian Goga avea să-i dedice o poezie). Iar piesa cu pricina era „Am un leu și vreu să-l beu”.
Ca artist, Enescu simțea că locul său trebuia să fie pe scenă, indiferent unde s-ar fi aflat aceasta, la Paris sau la Dorohoi, în postură de interpret sau, preferabil, de compozitor. Ca om, locul lui Enescu era pe meleagurile copilăriei, la Liveni, Cracalia sau Mihăileni. În aceste locuri a revenit în fiecare an cât a fost copil ce frecventa conservatorul de peste hotare. Ulterior, ca adult, a revenit de fiecare dată când timpul i-o permitea sau dispoziția sufletească i-o cerea. Căci a avut o familie care l-a iubit, l-a protejat și sprijinit în toate cele trebuincioase.
Părinții săi nu au fost niște simpli săteni, ci oameni cu stare materială, dar, mai ales, cu o cultură trainică. Mama sa, Maria, a fost o pianistă amatoare ce urmase pensionul de fete din Cernăuți, oraș austriac în acele vremuri. Tatăl său, Costache, a fost un violonist amator, care vorbea limba franceză și cunoștea latina. Îndeosebi Costache Enescu l-a împins de la spate și a făcut toate diligențele pentru ca micuțul Jurjac să poată studia la Viena și Paris.
„Jurjac” a fost apelativul dat de guvernanta franceză Lydie Cèdre, cea care avea să-i fie o a doua mamă, mai ales în perioada vieneză. Venind în Moldova la moșia de la Cracalia, impresia fonetică a acesteia a fost că numele de alint al lui Enescu era „Georgic(ă)”. Cum pronunția în limba română nu e ușoară, a început să-l numească „Jurjac” și acesta i-a rămas alintul pentru toată viață. Doar că dulcele grai moldovenesc are o pronunție aleasă, iar „Georgică” era de fapt „Jurjâcî”, astfel că trecerea la „Jurjac” s-a făcut în mod natural.
Ar mai trebui amintit că în perioada copilăriei lui Enescu, la final de secol XIX, Moldova încă era o societate cu disponibilitate economică însemnată și cu un înrădăcinat simț al locului. Mai ales nordul Moldovei – iar ținutul Dorohoiului era pe-atunci cel mai nordic punct al României – încă se prezenta mai mult decât bine din punct de vedere al resurselor bănești private. Regresul economiei moldave începuse cu 15-20 de ani înainte de nașterea lui Enescu, însă circuitul economic încă asigura o anumită circulație a bunăstării, căci marile familii boierești își aveau și își locuiau conacele-reședință din zonele rurale. Ruralitatea moldavă respira și boierește, nu doar țărănește, iar cultura rafinată făcea casă împreună cu cea populară.
Pe fondul unei rețele de școli slab dezvoltată la nivelul întregii Românii, familiile boierești și cele înstărite care își aveau reședința depărtată de centrele urbane angajau profesori privați pentru educația propriilor copii. La fel s-a întâmplat și în cazul lui Enescu cu guvernanta sa franceză. Apropo, după despărțirea de acesta, guvernanta a plecat să educe fiicele celui care avea apoi să devină primul rege al Muntenegrului, Nikola I. Una dintre prințese, Elena, avea să se mărite cu Vittorio Emanuele al III-lea, penultimul rege al Italiei. Astfel, Enescu și mama ultimului rege al Italiei, Umberto al II-lea, au avut aceeași guvernantă, pe Lydie Cèdre.
Așadar, în Moldova existau toate condițiile pentru ca preocupările de tip cultural să fie roditoare, mai ales pentru cei ca Enescu, care aveau în spate sprijinul și înțelegerea familiei. Din acest motiv, Moldova a fost punctul de plecare și, ulterior, de întoarcere ori de câte ori Enescu a avut nevoie de inspirație sau doar de liniște.
Cu siguranță Enescu a fost mai legat de Viena și, mai ales, de Paris decât de Iași, București sau Dorohoi. Însă, în nici într-un caz nu a fost mai legat decât de triunghiul Liveni-Cracalia-Mihăileni. Căci, pentru a-i da din nou cuvântul lui Enescu, „chiar dacă iubeam Parisul cu patimă, din punct de vedere artistic, mă simțeam puțin străin. Lumea mi se părea prea cerebrală, pentru că, în pofida atâtor kilometri pe care-i străbătusem, rămăsesem același băiat duios și încăpățânat, care văzuse lumina zilei acolo, departe, în câmpia română”. Iar prin „câmpia română” înțelegea, bineînțeles, plaiurile țării de sus a Moldovei.
.JPG)
(Remus Tanasă este cercetător în cadrul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” – Academia Română, Filiala Iași)