Vă scriu câteva rânduri pentru că regret că nu am reușit să vă revăd și să vă vorbesc nici acum zece ani (pentru că nu s-a organizat reuniunea la vremea aceea) și, poate, nici acum, după douăzeci de ani nu reușim să ne întâlnim, iar acest lucru m-a făcut să realizez că planurile de viitor sunt niște iluzii ale oamenilor și că nu trebuie să amân nimic în speranța că va veni un timp potrivit. Simt că am fi putut face cumva să nu treacă atâta vreme în așteptarea unei întâlniri, și sper să ne iertați că nu v-am căutat și în lipsa unei ocazii speciale și, în același timp, vreau să vă asigur că sunteți în toate poveștile pe care le spun colegilor, prietenilor, familiei, fetiței mele de doisprezece ani când vine vorba cu vreo ocazie despre anii de liceu.
Eu am fost un copil neatent, mereu distrat și visător, poate pus pe șotii (mai mult, șotiile mă urmăreau pe mine decât eu pe ele), însă mereu am avut o curiozitate, cam ca o pisică urmărind să prindă lumina unui laser care dispare sub canapea. Am fost curioasă de ce crede cel din fața mea despre mine, de cum funcționează un obiect oarecare, de ce mă așteaptă în spatele unei uși, de cum se rezolvă o problemă, departe, însă, de a fi un elev excepțional, pentru că, în loc să dau cu ciocanul în aparatul de radio ca să văd ce are înăuntru, am preferat să-mi imaginez mecanismele din interior iar în loc să rezolv o problemă de matematică, preferam să găsesc metode de a explica de ce nu am reușit s-o rezolv.
În clasa a V-a, m-a facut tare curioasă viața unui elev la liceu, asa că am schimbat barca și, după o discuție foarte serioasă cu mama, am fost înscrisă la ”A. T. Laurian”. Îmi aduc aminte că am crezut că îmi vor trebui un ghiozdan mai mare, caiete studențesti, instrumente de geometrie mai ceva decât ale unui arhitect (doar intram la liceu nu mai eram un elev la o scoală care se identifica cu un număr...). Și așa, m-am trezit după o vară de joacă fără griji printre blocuri și șantiere, într-un spațiu care mi-a părut magic, ca un castel din poveștile cu cosânzene și cu balauri. Despre balauri... nu vreau să vorbesc, dar despre castel, eroi și zâne, așa cum le-am văzut eu, mi-ar plăcea să vă spun câteva lucruri, cam ca într-o poveste...
M-au fascinat mereu scările Laurianului: cele ale elevilor care erau tocite parcă de toți cei care se grăbeau să fugă la colțul de după chioșc în pauze; și cele la care pândeam să vedem dacă urcă profesorii și să le ghicim gândurile privindu-i printre piloni (”Oare dăm lucrare azi?!”, ” L-a enervat cineva!”, „A scăpat catalogul din mână, ne ascultă!” ).
Biblioteca părea o mare cameră a secretelor, avea o liniște și un murmur slab de la aparatul de radio care te îmbiau să citești întotdeauna ceva ce nu era în programă. În spate, în colțul din dreapta, pe un raft de jos găseam dramaturgie pe alese, nu știu dacă a scăpat ceva necitit din acel colț. Doamna Mihaela Coasă (d-na BiblioteCoasă, cum îi spuneam noi) era martoră la căutări și mă lăsa să o mai ajut când aveam câte o oră liberă (asta mă făcea să mă simt utilă și importantă, nu știu nici azi câtă anxietate i-am creat). Sala de sport cea veche, în care am facut prima dată cunoștință cu o minge de baschet (lipită cu viteză de nas) sub îndrumarea domnului profesor Minteanschi, acum nu mai e, sau poate a fost doar o închipuire. În clasa domnului profesor Stoica am învațat și teorie despre planul înclinat, dar și că nu trebuie să ții cartea pe picioare la lucrarea de control, pentru că: ”Un corp cu coperta lucioasă aflat pe un plan înclinat va aluneca sub bancă producând un zgomot puternic.” (sau legea notei 1 la fizică). Mai erau sălile cele mici cu doar opt bănci, în care făceam uneori orele de limbi străine sau pregătiri pentru vreun concurs; aula în care făceam repetiția pentru cor („Gaudeamus igitur...”), serbări, spectacole și,mai târziu, discotecă; laboratorul de fizică de unde, din spate, colegii mai mari porneau muzica la radio în pauze; ferestrele mari, care, de obicei nu se deschideau decât dacă vreun viteaz se cocoța pe bănci și pe pervaz; noua clădire, care părea că nu va fi gata niciodată; ieșirea elevilor, care se transforma în patinoar la cea mai mică ninsoare; ușa secretariatului, unde ne așezam cuminți și făceam o cruce cu limba înainte de a intra să lăsăm carnetele de alocații la vizat; toaleta fetelor unde se pierdeau pauze și unde ușile nu stăteau niciodată închise dacă nu aveai pe cineva se le țină; postul elevului de serviciu care avea bucuria și misiunea secretă de a suna clopoțelul măcar cu două minute mai devreme de începerea pauzei...
Primii pași în matematică i-am făcut cu doamna Dorica Alexe, dumneaei e profesorul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de geometrie, și care a avea o culegere foarte groasă din care lucram la clasă dar pe a cărei greutăți, cu mândrie anunț, nu am simțit-o nici o dată, spre deosebire de vreo doi colegi care mai veneau cu temele nefăcute.
Dacă ar fi să dau o lucrare la biologie astăzi, cu siguranță aș lua măcar un 7 fără să învăț, numai cu ce am rămas de la orele doamnei profesor Luminita Azoiței în cei 8 ani ai mei de Laurian (din care patru ani mi-a fost și dirigintă, deci socotiți 50% mai multe ore de biologie), cu toate planșele pe care le foloseam la ore, dar pe care le și făceam, cu toate borcanele cu formol și mulajele expuse în vitrinele uriașe din sala de curs, și, bineînțeles, cu toată tenacitatea doamnei profesor, care nu ierta nimic, și, sunt sigură, nu uită nimic. Trebuie să spun că multe din materiile de la facultate (am absolvit Facultatea de Medicină Veterinară din Iași) le-am promovat tot pe baza acestor cunoștințe dobândite la orele dumneaei și datorită pasiunii cu care ținea la materia asta.
Laboratorul de biologie a fost prima mea sala de clasă. Băncile erau prea putine și voluminoase, asa că stăteam câte trei în bancă, și învățând acolo, auzeam mereu cum profesorul de matematică al celor de la clasele IX-XII le vorbea la ore. Îi dojenea și le preda cu o voce foarte gravă. Auzeam aproape toate cuvintele și cum se lipea catalogul de catedră și cum se scria cu creta pe tablă ”sin2 x+ cos2x = 1” și mi se părea mie, un elev de gimnaziu, că unicul zmeu din clădire predă algebră și geometrie chiar deasupra noastră. Mai târziu, după examenul de capacitate, am hotărât că orice alt liceu ar fi total nepotrivit pentru mine și pentru viitorul meu, și am decis să mă înscriu tot la Laurian, ca și când ar fi fost tatuat undeva că în nici un alt loc nu m-aș simți acasă ca aici și am decis că nu pot risca să mă înscriu la un profil umanist, pentru că mie îmi plăcea matematica și nu prea mă fascina lectura obligatorie. Singura mea rugăciune era: ”Dă, Doamne, să nu pic în clasa dirigintelui de deasupra sălii de biologie!”... dar Dumnezeu, și repartizarea după medii, nu au ținut cont de rugăciunile mele ci de ceeaa ce știau că ar fi potrivit pentru mine și au stabilit ca eu să nimeresc în clasa a IX-a D la domnul diriginte Mihail Părpăluță. Cât de bucuroasă sunt că așa au fost rânduite lucrurile, cât de bine mi-a făcut asta, cât mă bucur ca l-am cunoscut!
Domnul diriginte are un umor extraordinar și, de la dumnealui, ne-au rămas nu doar formule matematice ci și nenumărate vorbe de duh: „Dă gios căciula cea de măgar!” (când vreun băiat iși ascundea freza sub șapcă la oră), ”Ce, ăi?! Se schimbă vremea?” (când vreunul din noi era mai gânditor cu pixul în gură ), ”-Sandu și Grigorean, iesiți pe hol până mâine!” (cand am călcat pe bec și am găsit matematica prea amuzantă din ultima bancă) și, negreșit ”- Uită-te la ea, ea doarme-n papuci! 2+3 = 4, Sandu?! Patru am să-ți pun și eu în catalog!”, ”- Ce pregătire, Doamnă?! Îi dișteaptă de bubuie! Să nu mai doarmă-n papuci!” (după ședința cu părinții). Era o bucurie să ieși la tablă, pentru că era o confirmare că ești bun de ceva, că domnul diriginte te-a citit și știe că poți rezolva ce-ți propune și, chiar dacă nu știai, avea o modalitate de a-ți explica ”ce nu s-o făcut” și unde trebuie să cauți pasul următor, niciodată nu-ți spunea ce trebuie să faci, ci ce ar trebui să te întrebi. Iar memoria domnului diriginte m-a uimit întotdeauna: cum oare ținea minte toate notele de 4 pe care urma să le treacă în catalog dacă nu le nota nicăieri?! Notele promise apăreau după două, poate chiar trei săptămâni, când noi speram să fi uitat de ele, și trăgeam nădejde că am scăpat de anunțat părinții...
Cu ce am rămas după atâtea ore de matematică? Cu amintirea lui Ganga (autorul manualelor noastre fără înflorituri, dar cu multe, foarte multe pagini de probleme), cu bucuria că am avut ocazia să îl cunoaștem pe domnul diriginte și cu întrebarea esențială în viața oricărui om: „Cum pot rezolva problema asta?”. Nimic nu e atât de dificil pe cât pare și orice problemă are o soluție. Dacă problema nu are o soluție, atunci e greșită problema!
Deși am fost mai mare amator de matematică decât de științe umaniste, nu pot să nu vorbesc puțin de domnul profesor Vasile Pop, de la care am învățat că nu trebuie să înveți, cât trebuie să înțelegi și să ai o viziune proprie asupra a ceea ce se discută. Nici operele literare nici absențele la ore nu se discutau în termeni academici dar, mai degrabă în păreri personale, firește amuzante și cu tâlc. Uneori o părere personală merita un 10 mai repede decât două ore consecutive de ascultare clasică, de aceea ne simțeam încurajați să avem cât mai multe păreri personale. Ce nu am reușit să învăț în patru ani de limba română cu dumnealui este de ce se plângea Bacovia („Liceu, cimitir al tinereții mele...”) și dacă am pus suficiente virgule în acest text(lucrările mele se întorceau mereu cu multe virgule roșii de la corectat), ceea ce mă obligă să cer scuze cititorului.
Orele cu doamna Finkel erau balsam pentru suflet, cu o blândețe și o bunătate neegalate, doamna profesoară ne ierta pentru incapacitatea noastră de a trece peste bariera limbii germane și ne înțelegea neputința.
Cât de frumos era să povestim la fizică cu domnul profesor Tatarcan, cât de elegant ne dojenea când nu știam ce am avut de studiat: ”ALIFANȚILOR!”. ”Pe cine să scot la tablă, Ilaș?” o întreba pe colega mea de bancă iar ea arăta negreșit către mine. Deși știa domnul profesor că mă voi fâstâci și voi căuta răspunsurile la colegii din bănci, mă tortura cu drag la oră în fața clasei, dar mie mi-a plăcut mereu să-i fac pe alții să râdă, prin urmare, nu m-am supărat. Ne amintim cu drag de orele de fizică. Cine mai poate spune asta?! Iar eu îmi amintesc rușinată de un moment când, supărată fiind pe un coleg, i-am aruncat niște vorbe de duh tocmai când intra în clasă domnul profesor și, în ora aceea, nu a vrut nici să mă scoată la tablă, nici să se uite la mine, nici să-mi asculte scuzele în pauză. A fost cea mai lungă oră de fizică din viața mea!
Un impact uriaș l-a avut asupra mea ora de engleză. Nu ora în sine, ci domnul profesor Ovidiu Leonte, care mă primea să particip și la orele claselor de limbi străine (dacă nu aveam altceva în orar). Metoda unică pe care o folosea ca să ne învețe să ne exprimăm în scris în limba engleză, era să-i ducem scrisori, să-i scriem, pe orice temă iar, după ce le citea, scrisorile noastre erau corectate, primeau un răspuns argumentat scris de mână și se întorceau la noi. Eram atât de dornică să nu primesc nici o corectură încât scriam cu maximă grijă, căutam în dicționar, mă verificam de trei ori și tot mai scăpam câte ceva. Odată am primit un 8 pentru un eseu (nu prea eram obișnuită cu nota asta la engleză) și, supărată, i-am scris despre nedreptate incluzând și o comparație între mine și un coleg care luase 10 deși nu avea mare drag de ora asta. Mi-a explicat cu răbdare, în două pagini rupte dintr-o agendă, că nota nu o luasem pentru eseul scris, ci pentru progresul făcut, iar eu luasem 8 pentru că așteptările sale erau mai mari și nu le-am atins... Am fost și motivată să fac mai bine altă dată și descurajată să mai vând eseuri colegilor mei de clasă!
Avem în noi picături din zilele acelea ale începutului de mileniu, din catalog, din cuvintele dumneavoastră, din balurile bobocilor, din excursia de 1 decembrie la Vatra Dornei, din fumul gros care se ridica de după chioșc, din Drama Club, din clubul de dezbateri, din fotografiile doamnei Alecsa, din sălile de clasă, din laboratoare și din aulă, pe care le vom revedea după 20 de ani. Le ducem peste tot, fără să avem nevoie de dovezi, fără să le scoatem din albume, fără să le căutăm și acum le scriu având ca instrument doar emoția revederii. Așa înțelegem că a face parte din microistoria acestui loc, din această clasă ne-a lasat engrame pe care nu le vom putea șterge niciodată, trasee ale gândurilor care sunt săpate în sistemul nostru nervos pentru tot timpul pe care îl mai avem și care ne vor aduce mereu în a patra bancă de la geam.
Cu dor, și deosebită recunoștință, vă trimit aceste rânduri rătacite pe holurile
Laurianului din inima mea,
Ana Alexandra Sandu
Din clasa a XII-a C (2004)
