de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În fața asaltului mediatic, spectacular, comunicațional, moral al societății de consum, profesorii s-au refugiat în reduta acestei cunoașteri osificate, deținută și predată într-un joc de putere, de dominație și de domesticire a copiilor.
Dacă renunță la această redută a comentariului literar, a algoritmului și a listei de munți ori de verbe neregulate, dacă se predau în favoarea unei cunoașteri adaptate nevoilor zilei, își pierd ultimul privilegiu social, ultima formă de exercitare a puterii, vor cădea până la baza piramidei sociale, în disprețul și resentimentul general.
Profesorii au construit nu doar o redută, ci și o ierarhie proprie a puterii, de la clasă până la minister, pe care nu sunt pregătiți să o cedeze. Ca dovadă subiectele formulate an de an la capacitate sau bacalaureat, dar și exasperarea lor, dusă până la trișare, de a lua concursurile de titularizare.
În același timp, această ierarhie a puterii nu se mai întemeiază pe o distribuire sau o stăpânire graduală a cunoașterii, ca și cum profesorii de la un nivel inferior ar deține o cunoaștere redusă, în vreme ce în ministere sau universități puterea ar fi deținută de savanți.
Odată cu sosirea primilor semianalfabeți la conducerea ministerului Educației, ultima iluzie a unui proporționalități între cunoaștere și putere s-a risipit.
Profesorii (ei înșiși în mare parte deficitar pregătiți în universități deficitare) vor fi înțeles că dacă vor să mai fie ascultați, trebuie să se supună ei înșiși puterii politice și să forțeze supunerea elevilor la programa ministerială, pe care toată lumea o știe ca fiind absurdă, dar pe care nimeni nu vrea cu adevărat să o schimbe. Pentru că ea este cheia puterii.
Până când relația profesor-elev nu va înceta să fie o relație de putere pentru a deveni o relație de comunicare (învățare și producere de sine), până atunci nu vom ieși, în România, din modelul școlar al societății disciplinare așa cum l-am cunoscut în secolul XIX sau în cea mai mare parte a secolului XX.