Pe Bulevardul „Mihai Eminescu”, la nr. 57, se află una dintre cele mai elegante clădiri ale Botoşanilor. Construită în anul 1905 şi inclusă în rândul monumentelor istorice, ea a aparținut lui Vasile Isăcescu, personalitate proeminentă a Botoşanilor din ultimul deceniu al secolului al XIX –lea şi primele două decenii ale secolului XX. Pe lista monumentelor istorice ale orașului, ea figurează sub numele de Casa Isăcescu, dar pentru că a fost ridicată pe locul casei cunoscutului unionist Nicolae Pisoschi, botoșănenii au numit-o, şi continuă să o numească şi acum, Casa Pisoschi – Isăcescu.
Valoarea unui edificiu şi clasarea sa în categoria monumentelor de arhitectură, se datorează, în primul rând, caracteristicilor sale, care o fac reprezentativă pentru un anumit stil arhitectonic. Nu lipsite de importanță, sunt însă referirile la ceea ce a însemnat aceasta în viața localității în care a fost construită şi la cei care au locuit-o de-a lungul timpului, fapt pentru care, înainte de a ne referi la arhitectura clădirii, credem că este necesar să dăm câteva date despre Nicolae Pisoschi şi Vasile Isăcescu, ale căror nume ar trebui să fie inscripționate pe o placă memorială amplasată pe latura cea mai vizibilă a acesteia. Aşa se procedează în ţările civilizate şi este de mirare faptul că, deşi cei care conduc destinele românilor cunosc bine lumea de dincolo de graniţele ţării, nu procedează în consecinţă.
Nicolae Pisoschi ( 1812 – 1888), una dintre personalităţile de marcă ale Botoşanilor secolului al XIX-lea, s-a numărat printre cei mai activi participanți la revoluția de la 1848 din Moldova, iar în perioada care a urmat acesteia, ai mișcării unioniste. El este cel care, în memorabila şedinţă a Partidei Naţionale din 3 ianuarie 1859, din Sala „Elefant”, a Muzeului de Științe Naturale din Iaşi, l-a propus pe Alexandru Ioan Cuza, candidat al acesteia la tronul Moldovei pentru alegerile din 5 ianuarie același an, iar după alegerea acestuia ca Domn al Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, la 24 ianuarie 1859 şi până la încetarea din viaţă, i-a fost continu aproape, în calitate de colonel adjutant.
Colonelul Nicolae Pisoschi, retras la Botoşani, după decesul lui Alexandru Ioan Cuza, este evocat de Nicolae Iorga în cunoscuta sa lucrare autobiografică „O viaţă de om aşa cum a fost”, marele istoric amintindu-şi de faptul că în copilărie, nu odată, a trecut pe lângă „casa cochetă a colonelului Pisoschi, fostul adjutant al lui Vodă Cuza”, care putea fi văzut „răsărind arare cu maestosul lui barbişon alb pe terasă”.
În condiții care nu pot fi cunoscute, casa colonelului Nicolae Pisoschi şi terenul din jurul acesteia, au intrat în posesia lui Vasile Isăcescu (1863 – 1942), mare proprietar funciar şi fruntaş al organizaţiei judeţene a Partidului Conservator.
Născut la Botoşani în familia lui Iordache Isăcescu şi al Ecaterinei Mavrogheni, Vasile Isăcescu a urmat clasele primare la institutele particulare Mironescu şi Mărgineanu din oraş, primele trei clase la Liceul Laurian, desăvârşindu-şi studiile liceale la Institutele Unite din Iaşi. A studiat Dreptul la Dresda şi Bruxelles, iar după obţinerea licenţei, reîntors în ţară, a ocupat importante funcţii în administraţia Botoşanilor: subprefect (1891), vicepreşedinte al Consiliului Comunal Botoşani (1899), primar al oraşului Botoşani (1905 – 1906), prefect (1912 -1914). În anii 1906 - 1907 şi în anul 1911, a fost deputat şi respectiv senator de Botoşani în Parlamentul României.
Trebuie să menţionăm faptul că, în calitate de primar, Vasile Isăcescu l-a întâmpinat pe Regele Carol I şi i-a transmis urările de bun venit, din partea botoşănenilor, cu prilejul sosirii acestuia la Botoşani, pentru a participa la manevrele regale desfăşurate aici, în septembrie 1905. Din dispoziţia sa, pe Calea Națională, a fost construit un monumental Arc de Triumf, imortalizat în cărţile poştale ilustrate ale timpului.
Vasile Isăcescu, s-a numărat printre cei mai importanţi propriertari funciari botoşăneni, fiind posesorul moşiilor Ionăşeni – Truşeşti, Viforeni, Talpa – Cândeşti, din judeţul Botoşani şi Horbova – Mamornița, din județul Dorohoi, însumând peste 3000 de hectare.
Veniturile de care dispunea, i-au permis să-şi construiască în Botoşani o locuinţă luxoasă, asemenea celor pe care le admirase în apusul Europei în anii studiilor universitare şi în vizitele făcute după absolvirea acestora. Era momentul în care stilul eclectic de influenţă franceză pătrunsese în România şi încântat de aspectul caselor construite în acest stil, a decis ca locuința sa să aibă toate caracteristicile acestuia.
Clădirea, având un hol spaţios, din care se intra în biroul de lucru al lui Vasile Isăcescu şi în camerele de zi ale familiei şi o aripă laterală în care erau dormitoarele, bucătăria, baia şi camerele personalului de serviciu, are un parter înalt, camere spaţioase şi o mansardă înaltă. În exterior este bogat decorată cu numeroase elemente ornamentale: balcoane miniaturale sub ferestre, frontoane şi arcade, medalioane, stucaturi cu motive florale sau geometrice, amplasate în jurul ferestrelor şi în partea superioară a acestora, iar acoperișul, placat cu solzi de metal, are mai multe lucarne, al căror rol este de a asigura pătrunderea luminii în mansardă.
Intrarea principală, dinspre Strada Unirii, este somptuoasă, accesul făcându-se pe două scări din piatră, situate de o parte şi de cealaltă a unei verande semicirculare, având pereţi din sticlă, protejaţi de o reţea de metal. Veranda, ieşită în afara clădirii, construită pe un postament de aceeaşi formă, are şase coloane pe care se sprijină aticul, deasupra căruia se află o cupolă de formă rotundă, având în partea centrală un fronton încadrat cu sculpturi lucrate în piatră şi o lucarnă.
În partea din spate, casa are două intrări, una pentru familia proprietarului şi alta pentru personalul de serviciu.
Dată fiind minuțiozitatea cu care a fost construită şi calitatea materialelor folosite la realizarea ei, Casa Isăcescu a rezistat timpului, păstrându-şi eleganţa şi frumuseţea din anii începutului existenţei sale. Nefiind revendicată, ea nu a făcut obiectul Legii 10/2001, privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv între anii 1945 – 1989, fiind destinată adăpostirii unor instituţii ale statului. Clădirea a fost trecută în patrimoniul Ministerului Administrației şi Internelor, aici desfăşurându-şi activitatea o serie de servicii între care Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor şi Oficiul Român pentru Emigrări.
În pofida solidității sale, Casa Isăcescu nu a putut evita însă degradarea pe care intemperiile, fireasca uzură a materialelor din care a fost construită şi lipsa unor intervenții la timp pentru a stopa procesul de deteriorare, mai cu seamă a exteriorului său, au afectat-o. Elementele decorative, în mod deosebit cele de sub acoperiş şi din jurul ferestrelor, cele mai reprezentative, de fapt, sunt în mare parte degradate. Pe porţiuni însemnate, la îmbinarea pereţilor, unde crengile copacilor din jur menţin umezeală, tencuiala a căzut, ajungându-se până la structura din cărămidă.
În legătură cu arborii care cresc în jurul Casei Isăcescu, trebuie spus faptul că aceştia nu au fost şi nu sunt toaletaţi, dezvoltarea lor necontrolată afectând starea fizică a clădirii şi acoperind cea mai frumoasă latură a acesteia, cea dinspre Strada Unirii, cea mai circulată arteră rutieră a Botoşanilor.
Inspectoratul Judeţean de Poliţie, cel care administrează Casa Isăcescu nu a făcut şi nu face nimic pentru protejarea acesteia, deşi procesul de degradare pe care îl suferă este evident şi în continuă evoluţie. Nu putem crede cei care administrează clădirea nu observă deteriorarea continuă a acesteia şi mai cu seamă nu fac nimic pentru a opri acest proces. Casa Isăcescu, dat fiind statutul său de monument de arhitectură de interes naţional, are dreptul şi trebuie să fie protejată, iar cei care o administrează au obligația de a cere expertiză în acest sens, legislația oferind căile care trebuie urmate.
Credem, de asemenea, că dată fiind importanţa sa memorialistică, instituţiile administrative şi cele din domeniul culturii din municipiul şi judeţul Botoşani, trebuie să intervină în acest caz, pentru că, Botoşanii de azi trăiesc mai ales prin cultură şi dacă nici cultură nu mai e, nimic nu mai e. Casa Isăcescu, înseamnă o parte a istoriei şi memoriei culturale a Botoşanilor şi nu numai şi acest fapt obligă pe toţi cei care au tangenţă cu cultura botoşăneană de azi , unii fiind plătiţi din bani publici pentru aceasta, să intervină neîntârziat pentru a opri degradarea acesteia. Primii care ar trebui să ia atitudine în acest sens, sunt, credem, membrii comisiei Consiliului Municipal Botoşani, care are ca obiect organizarea şi dezvoltarea urbanistică, realizarea lucrărilor publice, protecţia mediului înconjurător şi consevarea monumentelor istorice şi de arhitectură, al căror punct de vedere îl aşteptăm.
(Gheorghe Median)