Botoșănenii chiar își iubesc tradițiile. Că e vorba despre o masă cu mici și tochitură la ceaun, sau despre „Of, lume, draga mea”, sau despre o femeie care naște pe marginea unui drum, sau despre o alta, bătută de trei bărbați, evenimentele recente din județ demonstrează că suntem, cu adevărat, pe stil vechi.
Aruncând o privire în lista ultimelor întâmplări care ne „șochează” și nu prea, personal, constat că suntem departe de civilizație, nu mai pomenesc de modernitate. Avem și obiceiuri sau tradiții faine, asta e clar din capul locului. De aia muncesc unii și alții să le promoveze. Dar am păstrat, din nefericire, și obiceiuri de peșteră, de care nu cred să scăpăm prea curând. Și voi fi succintă:
Mai întâi, ne place să ne facem dreptate cu pumnul. Parcă am avea în sânge altoirea, nuiaua și toporul, cu care avem senzația că rezolvăm corect și rapid orice ne calcă pe nervi. Vedem cazuri pe stradă, vedem cazuri în baruri sau la câte unul pe acasă, vedem cazuri în sala de clasă. Un profesor din Botoșani a lovit, nu de mult, cinci elevi, pentru că nu mai suporta gălăgia pe care cei mici o făceau. O femeie de 76 de ani a fost lovită cu toporul de către vecina ei, cu care nu se mai înțelegea de la „cârpa de pe gard”, vorba aia. O tânără de 25 de ani a fost desfigurată în bătaie de trei bărbați, pentru că le-ar fi furat o anume sumă de bani. Pur și simplu, ăștia suntem. Ce atâta poliție, când ne putem rezolva singuri conflictele? Chiar așa: de ce să mai avem legi, când noi înșine facem legea pe unde apucăm? Și de ce să mai sunâm la 112, când putem da un telefon să ne chemăm băieții, nemurile și tovarășii de pahar să îi liniștească oleacă pe cei a căror moacă ne cade greu în aria vizuală? A, iar femeia? Să se învețe minte, dacă fură de la bărbați. Doar e femeie…
Apoi, suntem nostalgici după vremurile bune. Alea, când ne adunam la horă și ne căsătoream în funcție de partenerul de dans. Alea, când mâncam mămăligă cu harbuz și ne era suficient. Alea, când ne rupeam în bătaie, pe la discoteci improvizate, ca să arătăm noi cine e stăpân în sat. Alea, când ne spălam la lighean și ne făceam nevoile în curte. Alea, când nășteam pe câmp, la seceriș, sau pe marginea drumului. Alea, când ne înșfăca dascălul câte-un arătător la fund, ca să știm pe de rost definițiile data următoare. Alea, când… Dar gata, știm noi care. Și suntem atât de nostalgici, încât aplicăm adesea exact acele obiceiuri.
Nostalgici suntem mereu și după chefuri. Cu un purceluș la rotisor, cu un tulburel, o tochitură la ceaun și „Zi-i, Ionele”, de sar cămășile de pe noi. Când uităm de necazuri și supărări, de vecina arțăgoasă, de soacra mânioasă, de copiii care cer mâncare și de datoriile la stat. Suntem însetați de petreceri cu mici și bere sau cu brânză și tulburel, că așa ne-o lăsat Dumnezeu de când ne știm.
Numai că marea noastră problemă nu e că ne lăsăm tradițiile și valorile în urmă. Ci că ne încăpățânăm în a le păstra pe acelea care ne duc spre pierzanie.
Duminica trecută, o tânără a ajuns la Maternitate cu un copil pe care îl născuse deja, într-un șanț, în Vorniceni. Ieri, o femeie din Copălău a ajuns la Urgențe snopită în bătaie. Aseară, o bătrână a fost băgată în spital de piaza rea de după gard. Astăzi, pe Pietonalul „Unirii” se veselește lumea, mai cu o țuică, mai o costiță afumată, mai un ceaun pus la foc chiar în fața Muzeului Județean, mai cu o sârbă despre iubirea de mama focului sau despre cât de bine e să petreci, că doar ne iubim tradițiile.
Ca să fiu clară, evenimentul din acest weekend dedicat bucătăriei moldovenești nu are legătură cu incidentele petrecute în ultima vreme în județ. Mesajul organizatorilor este de bună credință (exceptând ceaunul și porcul din fața monumentului istoric, strict părerea mea). Numai că noi, botoșănenii, ar trebui să fim capabili să distingem între ce trebuie păstrat și ce trebuie eliminat din palmaresul obiceiurilor noastre. Asta, ca să nu alunec spre altă zonă: cea a banilor, întotdeauna insuficienți pentru a amenaja băi în toate școlile, dar mereu acolo pentru chefuri.
Și să ne punem semne de întrebare, când facem o tradiție din:
— Drumurile de acum 20 de ani, unele neatinse de mâna omului, cum s-ar spune
— Toaletele din curte, indiferent că e la noi acasă sau la grădiniță
— Pumnul care ne face dreptate și tulburelul care ne alungă supările
— Premisa „Las’ că merge și așa”
— Renunțarea la examinări medicale, până în ultimul moment
Și continuați voi lista.
Dar nu-i nimic. Ne-om mai cizela noi, în următorii 100 de ani. Până atunci, să sfârâie grătarele și să cânte lăutarii, că nouă ne e bine și cu atât. Iar când nu mai putem, tăiem un țap ispășitor și bem de supărare.
