La sfârșit de iunie, orășelul basarabean din coasta barajului este pustiu. Blocurile cască hulpav către puținii trecători care taie din când în când drumul prin centrul orașului. O flămânzenie pe care ferestrele sparte o accentuează, iar lumina prăbușită în asfalt lipește de talpă orice încercare de a evada. Griul este în aer, în urmele de pași, în fiecare magazin unde liniștea încremenită păzește inutil o sărăcie pe care noi, românii, o mai păstrăm cu spaimă în memorie.
Printre blocuri, alei năpădite de buruieni înalte, stăpânind parcă ținutul cu o îndrăzneală semeață. Trotuarele au cedat și de sub pământ izbucnesc obraznic tot felul de ierburi, ici și acolo flori sălbatice fără culoare. În Costești, până și iarba pare gri, în umbra arzândă a unui soare care pare și el la fel de gri. La o fereastră, chipul unui prunc se răsucește brusc într-un nerv care tulbură lumina întregii străzi. Molfăie nervos un măr pe care într-un moment de neatenție îl prăbușește în afară, pe trotuarul năpădit de florile fără culoare. Nu plânge, nu strigă. Rămâne molfăind în cadrul ferestrei, ca un înger pierdut.
Strada care străbate orașul e pe sfârșite. La întoarcere, pe partea stângă, privirea se agață de un roșu aprins. În orășelul gri, în sfârșit, privirea se așază pe ceva viu. Pe o culoare. Ne apropiem. E un monument închinat ostașilor care au murit în luptele din 1941-1944. Stema roșie, sovietică, pare că arde aerul din jur. Lângă monument, așezate cu grijă, două-trei jerbe proaspete. Florile, roșii ca stema sovietică. În orașul gri, este singurul loc în care viul trăiește cu adevărat: pe un monument sovietic, în cinstea eroilor morți în luptele de apărare.
Părăsim orașul pustiu, doborât de canicula cumplită a sfârșitului de iunie. Ne pregătim să trecem înapoi, în România, și nimeni din grup nu pare să își dorească vreo amintire din griul orășelului. Nu se fac fotografii, nici privirile nu vor să poposească mai mult decât e necesar călătoriei.
În vamă, o femeie se apropie sfioasă de grup. Vrea să meargă în România, are rude la Ștefănești, dar nu poate trece "la pas". Urcă în mașină, vameșii o cunosc, e de-a locului. Îmbujorată de caniculă, femeia dă drumul la vorbă imediat ce răcoarea aerului din mașină o înviorează.
Sărăcie mare, pensii de nimic și tineri care pleacă unde văd cu ochii. În România pleacă? Da, maică, în România, merg la studii, pentru că au apoi ușa deschisă spre Europa. Greu, maică, greu. Mergem la piață ca la expoziție, nici nu mai cumpărăm… Nu știu unde o să ajungem. Tatăl ei a luptat în război, bunicul a fost deportat, au chinuit mult basarabenii, mult.
Păi cu jerbele proaspete din centrul orașului, la monument? Eiii!, zice femeia semeț, cum? Sunt pentru eroi, maică! Ce eroi, că pe stemă văzurăm stema sovietică, iar dedesubt încrustați anii 1941-1944. Păi au murit, săracii, maică, au luptat cu fasciștii! Adică… cu ai noștri, românii!, spunem noi parcă în spaima unui adevăr ce începea să doară. Femeia oprește privirea și buzele tăcute întreabă fără cuvinte: Cum adică, cu românii? Parcă pentru prima dată în viață, dincolo de albastrul spălăcit al ochilor se întâmplă ceva. Murmură încet. Păi 1941-1944… Au venit, da, au venit românii, au trecut Prutul. "Ostași, vă ordon, treceți Prutul!", rostește solemn un tânăr din grupul nostru, dar veselia ostășească pare să o doară. Da, maică, așa e. E monumentul ostașilor sovietici care au murit când românii au venit să elibereze Basarabia. Și tristețea femeii se face lacrimă în colțul ochiului. Vezi, vezi, maică! Iaca așa trăim, de nu mai știm istoria neamului nost’. Mânca-i-ar… și vocea se oprește brusc.
Istoria Basarabiei sângerează. Dincolo de Prut, românii trăiesc în griul sărăciei și îi cinstesc pe cei care i-au ocupat, i-au cucerit și le-au nimicit neamul. Cu un președinte dodon care amenință să distrugă orice urmă de românism, orice adiere de unionism, dar care își face un titlu de glorie în a marca, în 2018, Anul Ștefan cel Mare! Pentru că a fost domn moldovean, desigur!
Într-un an 2017 în care pe căi oficiale asistăm la falsificarea istoriei, fără ca istoricii noștri să reacționeze în vreun fel. Istoria pe care ar trebui să o rostim generațiilor de astăzi se pierde într-o indiferență greu de înțeles.
Ce se întâmplă dincolo de Prut? De ce, la sfârșit de iunie, florile roșii fac de strajă lângă stema sovietică?
Pentru a înțelege, dăm o trecere prin istoria care se povestește acolo, în Basarabia, unde se vorbește despre Moldova în anii 1941-1944, Republica Moldovenească sub ocupație fascistă:
"...activitatea autorităţilor de ocupaţie şi a colaboraţioniştilor era îndreptată spre înăbuşirea rezistenţei populaţiei regiunilor acaparate prin violenţă şi teroare".
"Exterminarea cetăţenilor paşnici ai Moldovei fără deosebire de apartenenţa lor naţională se realiza în cadrul politicii de „românizare şi colonizare".
"Violenţa şi batjocura, schingiuirile şi asasinările cetăţenilor paşnici au fost atroce".
"Antonescu le cerea autorităților locale să se comporte ca și cum "puterea României s-a instaurat pe acest teritoriu pentru două milioane de ani" și a declarat că este timpul să se treacă la politica de expansiune, care includea exploatarea tuturor tipurilor de resurse de pe teritoriile ocupate".
"Administrația românească ducea o politică de românizare în regiunile ocupate. A fost adoptată o serie de legi care izgoneau limbile rusă, ucraineană și altele, nu numai din sfera de afaceri, dar și din viața de zi cu zi. Astfel, din biblioteci erau confiscate obligatoriu toate cărțile în limba rusă, inclusiv, cele scrise înainte de reforma rusă. Cu literatura confiscată se proceda în mod diferit: o parte erau arse pe loc, o parte era transportată în România". (sursa)
Încheiem povestea noastră de sfârșit de iunie cu o meditație, un fragment excepțional al lui Paul Goma, din "Arta refugii":
"Se mai miră ai noștri că ardelenii, când tu le vorbești de ruși, ridică din umeri, se miră ei: ce tot avem cu rușî?, că rușî-s la ei, în Rusia lor, ce triabă să aive cu ei, ardilenii din Gusu! Că nici ei, gusenii n-au nemica cu rușî, ei au ce au cu ungurii, de le-or răpit Ardialu' de Nor' - aia, nedrepta'! C-o hi fo' ceva-cumva cu Basarabia, cu Bocovina - o hi cam fo', ei nu zic ba, da' fiecare cu năcazu lui - ăl mai mare-i cu ungurii, de-or răpit Ardialu - da las' numa, las': vin ei, rușî, -i pun ei pe fuga pe unguri, cum i-or cam fugărit si pe vremia lu Coșut, cu Petiofi-al lor cu tot - ăăăi, că ce i-or fugărit rușî pe unguri!
Savițchi povestește cum a schimbat el tactica, cu gusenii: nu le mai zice rușilor: rusi, ci: sovietici - le povestește ardelenilor cum sovieticii nu cred în Dumnezeu și închid bisericile… Ardelenii au ridicat din umeri, au zis c-așe o hi, cam auziseră și ei, de pe front, da' cum războiu-i război si lumea-i lume, câte nu grăieste lumea pe timp de război… Savițchi a schimbat iar tactica, le-a zis sovieticilor: bolșevici - a povestit cum bolșevicii iau pământul țăranilor, îi bagă cu de-a sila la colhoz, cine nu vrea - la Siberia cu el! La care ardelenii din Gusu, după ce s-au gândit și s-au cujetat și s-au scărpinat cu nădejde pe sub clopuri, au zis că așe o hi - 'colo, la ei, la ruș'; da' ei nu pricep: cum să le ieie omenilor pământu', că doră pământu-i aci, -n Ardial - ce triabă au rușî borșovici, de la ei, din Rusia, cu Ardialu'? Care-i pămân' sărac - n-au ei stepa lor, grasă? Ș-apăi pământu-i al lor, din moș' strămoș', stropchit cu sudore și cu sânje și cu trasu-pe-rotă, niminea de pe lumea asta nu li-l poate loa, pământu'; astea-s vorbe, că le ia pământu - că gura lumii…
Domnișoara Coban nu se miră, nu sufere că ardelenii nu ne cred pe noi, refugiații. Zice cu glasul ei de-catedrală:
- Lăsați-i în pace, oameni buni! Mai au o lună-două până vin și peste ei; cam o jumătate de an, până sa înțeleagă ca rusii s-au făcut sovietici și încă altă jumătate de an, până ce bolșevicii or să le ia și lor pământul, or să-i deporteze și pe ei - ca pe noi, basarabenii… De ce să nu se bucure de viață, până atunci? Lăsați-i în dulcea-neștiință, ce să-i mai speriem și noi?
- Ca să știe ce-i așteaptă, zice Balteș.
- Ca să știe!, tună domnișoara.? Dacă omul ar învăța din experiența altuia… Că nu ne cred pe noi, basarabenii - dar ce, noi îi crezusem pe ucrainenii fugiți dincoace, peste Nistru, înainte de Ocupatie?"