Gellu Dorian: Lucian Valea și Botoșanii

Lucian Valea face parte din categoria scriitorilor dedicaţi cu trup şi suflet literaturii. Prin el, în perioada lui de exil forţat în nordul Moldovei, în urma anilor de detenţie care l-au urmărit în tot restul vieţii, în anii mei de început poetic, am cunoscut, în modul de viaţă, în tabieturi, în atitudine faţă de lumea din jur cum este şi cum trăieşte un scriitor. Nu era un model, dar avea toate calităţile unui intelectual format în perioada interbelică, cu o demnitate la care n-a renunţat niciodată. 

Gellu Dorian: Lucian Valea și Botoșanii

Biografia lui este demnă de un roman, aşa cum a şi încercat să proiecteze unul cît timp a locuit la Botoşani, locul în care, în cei aproape optsprezece ani cît a locuit, şi-a scris, în afară de primele două cărţi publicate în 1941 şi 1942, întreaga operă poetică şi cea de cercetare şi istorie literară. Cu un parcurs sinuos, după ce a ieşit din cele două serii de detenţie, una de aproape patru ani, iar alta de cîteva luni, din cîte se ştie din biografia lui, pe care el nu ne-a povestit-o niciodată nouă, celor de la Botoşani, dar nici în vreo carte de memorii, proiectată şi ea în planurile lui de senectute, pe lîngă cele două despre „oamenii pe care i-a iubit”, căutînd locuri de muncă de la Năsăud la Poeni, Cluj, la Timişoara, în diverse joburi de subzistenţă, ajunge lector la Institutul Pedagogic din Bacău. De aici începe perioada moldoveană a lui Lucian Valea. Crezînd că poate avea o carieră în învăţămîntul superior, ocupă prin nu ştiu ce miracol, postul de lector, unde nu stă mai mult de doi ani, fiind scos de la catedră, pe motive inventate de colegii turnători la securitate, şi trimis disciplinar, în 1963, cu domiciliul forţat, la Darabani, unde stă pînă în 1966, cînd se mută la Suceava, unde lucrează ca muzeograf, se recăsătoreşte şi revine la Darabani, cu o intenţie de a se angaja la ziarul „Clopotul” din Botoşani, organ al partidului unic care-l oropsea de cum dădea de numele lui, ca din 1969, după noua reîmpărţire administrativ-teritorială a ţării, să se mute la Botoşani, unde va fi director la două instituţii de cultură şi unde îşi încheie „cariera” de slujbaş ca muzeograf la Muzeul Judeţean Botoşani, în 1986, cînd se mută la Bistriţa, ca o „întoarcere lîngă pămînt”, conform titlului celei de a doua carte publicată în tinereţe.

Perioada moldavă a lui Lucian Valea, cu acel loc patriarhal de la Darabani, acolo unde se pune harta-n cui, cu elevi ca Victor Teişanu şi Corneliu Popel, cu care scoate revista „Hyperion”, dar şi cu cel de la Botoşani, devenit capitală de judeţ, este pentru Lucian Valea cea mai rodnică, din punctul de vedere al creaţiei literare. La Darabani, după mai bine de douăzeci de ani de întrerupere a activităţii creative, prinde cheful de a scrie poezie, stimulat de dorinţa unor elevi buni, ei înşişi viitori poeţi. Este curtat de tot felul de activişti, pentru şarmul lui şi dezinvoltura cu care trăia orice moment, fiind capabil să închine ode noilor potentaţi, în limbaj subversiv, metaforic, dar şi locului în care trăia, în astfel de versificări: „Darabani, oraş cu flori/ Porţi la sînul tău comori!”, ori distihuri de moment, cum ar fi: „Damigenele cu vin/ Le cărăm de la Dracsin!” Scrie, dar nu publică decît sporadic în diverse ziare locale, ca „Zori Noi” de la Suceava sau „Clopotul” de la Botoşani. Ajuns la Botoşani, într-o oarecare efervescenţă deschisă după dezgheţul din 1968, cînd Ceauşescu ia atitudine împotriva ruşilor care au invadat Cehoslovacia, se alătură echipei de la ziarul „Clopotul”, condus de Nicolae Cântec, şi editează săptămânal, în format mare, A0, în interiorul ziarului, patru pagini, sub genericul „Clopotul literar-artistic”, la care au colaborat nume de mare importanţă din întreaga ţară, de la Ioan Alexandru la Laurenţiu Ulici. Alături de Ion Murgeanu, Alexei Rudeanu, Victor Teişanu, Corneliu Fotea, Dumitru Ignat, Dumitru Ţiganiuc, a reuşit să facă din acele pagini o adevărată atracţie săptămînală pentru tinerii care veneam din urmă: Dumitru Necşanu, George Luca, Constantin Bojescu, Val. Guraliuc, Lucian Alecsa, Neagu Marcel Ciucaşi, Gellu Dorian şi alţii. Acolo, în acele pagini, l-a debutat pe Constantin Dracsin. Acolo susţinea rubrica de cronică literară şi cea de poştă a redacţiei, pe care o semna cu pseudonimul Valeriu Leonte. Conducea în acea perioadă Cenaclul „Mihai Eminescu”, întîi la Casa Corpului Didactic, apoi la Muzeul Judeţean, cenaclu devenit în 1982 al Uniunii Scriitorilor din România. Slujba de la Muzeul Judeţean a fost pentru el o sinecură. Avea în grijă casele memoriale din judeţul Botoşani, dintre care cea pusă cît de cît pe picioare era Casa Memorială „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti. A făcut parte din prima echipă de organizare a Zilelor Eminescu, în 1969, la care reuşea să aducă în ianuarie şi iunie nume de primă mărime ale poeziei şi criticii literare româneşti. La Miorcani a organizat un punct muzeistic dedicat lui Ion Pillat, a cărui moşie se dorea repusă în circuitul cultural, cu intenţie de a fi preluată de Uniunea Scriitorilor din România. Astfel, cu acest scop, a organizat cîteva ediţii ale Colocviilor Ion Pillat. Era prezent în viaţa culturală a oraşului, dar şi în cea cotidiană, alături de tinerii care roiau în jurul lui ca în preajma unui ocrotitor adevărat. Nu era un confesor în ceea ce privea viaţa lui, dar a fost unul care deschidea orizonturi noi în ceea ce însemna viaţa literară, efervescenţa de care aceasta dădea dovadă că e posibilă şi la Botoşani. Pe lîngă Cenaclul Uniunii Scriitorilor din România, în 1983, cu o echipă formată din cei din jurul lui, a fondat revista „Caiete botoşănene”, care a apărut timp de opt ani în corpul revistei „Ateneu” din Bacău, revistă care a continuat activitatea revistei „Amfitrion” din care am scos cinci numere din 1981 pînă în 1982 la Biblioteca Judeţeană „Mihai Emoinescu” din Botoşani. Din decembrie 1989, „Caiete botoşănene” a devenit „Hyperion”. 

Ceea ce este important, în ceea ce înseamnă creaţia poetică şi de istorie literară a lui Lucian Valea, toată aceasta s-a întîmplat a se fi născut la Botoşani. Cartea Întoarcerea lui Don Quijotre, apărută în 1972, după treizeci de ani de la Întoarcerea lîngă pămînt, din 1942, a fost un eveniment pe care Lucian Valea a ştiut foarte bine să şi-l regizeze. Din acel moment era pentru noi toţi poetul cu cărţi publicate, scriitorul lîngă care aveam şansa să trăim. În ochii noştri se clasiciza de la o zi la alta. Celelalte cărţi de poezie, de la Vocile la Singurătate în IthacaGroapa cu lei, Autoportret în timp, cît şi celelalte de amintiri, cît şi cele de istorie literară dedicate lui George Coşbuc, precum şi Generaţia amînată, pe care i-am şi dactilografiat-o, cunoscînd-o astfel din manuscris, s-au născut la Botoşani, au fost lansate în librăriile din Botoşani, la şezătorile literare din judeţ, impunînd în mentalul colectiv acest mod de manifestare culturală, devenită ulterior marcă recunoscută a culturii botoşănene.



Cei aproape optsprezece ani cît a stat la Botoşani au fost pentru Lucian Valea cea mai rodnică din punct de vedere creativ, dar şi în ce a însemnat consolidarea unei familii. Se impunea în orice situaţie, îşi crease un mod de a fi, era persona grata, în sensul unei libertăţi absolute, libertate la care nu mai avea de gînd să renunţe. Vocea lui puternică, graseiată, cu inflexiuni venind parcă de peste timp, dar şi din timpul trăit în detenţie şi umilinţă răsuna pe străzile Botoşanilor, iar atunci cînd era cazul să se impună, o făcea şi în faţa celor care erau reprezentanţii unei puteri pe care nu o iubea, dar trebuia să o respecte. Cîteva compromisuri în acest sens pot fi puse în numele lui, însă, cîntărind în ce epoca am trăit, toate acesta nu puteau fi decît făcute în scopul unor cuceriri demne de consolidat şi de cei din jurul lui. Şi a avut şansa unor activişti de calitate, ca Gheorghe Jaucă, preşedintele culturii botoşănene, Dumitru Ignat, vicepreşedinte la aceeaşi instituţie, precum şi sus-puşi ai puterii, care îi arătau de fiecare dată respect şi înţelegere, confort convenabil traiului lui zilnic. Am fost cu el zi de zi timp de mai bine de zece ani. Am fost, la un moment dat, să căutăm, în nişte depozite pe la Otopeni, dosarele cu anii lui de vechime, pe la diverse locuri de muncă, dar şi cu anii trăiţi în detenţie. Îi trebuiau toate astea pentru pensionare. Şi atunci, Uniunea Scriitorilor din România acorda 50 % din pensia cu care un scriitor ieşea din cîmpul muncii. Prin urmare, acest fapt nu este o invenţie de după 1990 cu care unii conducători de azi ai Uniunii se laudă. Indemnizaţia, da, este o realizare în democraţia de acum. Acea zi de cotrobăire prin arhivele de la Otopeni a fost memorabilă, a însemnat pentru Lucian Valea răscolirea în trecutul lui dureros, dar şi o uşurare pe care i-o oferea pregătirea ieşirii la pensie, pe care o aştepta ca pe o a doua eliberare. Nu că ar fi fost oropsit la serviciu, dar îşi dorea cu adevărat libertatea totală. Aceasta a venit, iar în iunie 1986, pensionar fiind, a plecat la Bistriţa, acolo unde a încercat să-şi recîştige noi prieteni şi un trecut la care spera să lipească un prezent mai bun şi un viitor mai sigur. Ceea ce este important de reţinut este faptul că locul de naştere a operei lui Lucian Valea, în cea mai mare parte, este oraşul Botoşani, oraş al cărui aer patriarhal îl putem depista în poeziile sale mai ales.


 

                                                                      xxx

Acest parcurs al sorţii, de Don Quijote mereu în luptă cu morile de vînt, în căutarea unei Dulcineea, stabilit în nordul moldav, liniştit şi cu oameni înţelegători şi iubitori de poezie, îl provoacă la revenirea în viaţa literară, după treizeci de ani de întrerupere şi de căutare a altui destin, de va fi fost posibil aşa ceva, şi publică, în liniştea de la Botoşani, oraş de adopţie a poetului, cartea Întoarcerea lui Don Quijote, la Editura Cartea Românească, în 1972. Urmează încă patru cărţi de poezie, o antologie din întreaga sa creaţie, o carte pentru copii şi încă o serie de cărţi dedicate vieţii şi operei lui George Coşbuc. Urmîndu-şi destinul de cercetător al istoriei literare recente, nemulţumit de modul cum mai toată generaţia lui, măcinată de vremurile grele ale războiului, dar mai ales de cele ce au urmat imediat prin instalarea bolşevismului la noi, Lucian Valea a scris o carte dedicată acestei generaţii ameninţate de dispariţie în ceea ce urma să însemne istoria recentă a literaturii române, şi anume Generaţia amînată, un op voluminos de peste şapte sute de pagini, cu portrete ale scriitorilor din acea perioadă, mai ales celor din grupările Albatros şi Kriterion. Cartea nu a putut fi publicată pînă în 1990, din motive lesne de înţeles, cei mai mulţi dintre cei incluşi în carte fiind pe lista neagră a fostului regim. A apărut în cîteva ediţii la diverse edituri, care nu au difuzat cum trebuie cartea, iar critica literară, din motivul ne-intrării în posesia cărţii nu a semnalat-o cum se cuvine. Însă cartea în sine merită utilizată mai ales de istoricii literari, care vor scrie o istorie completă a literaturii române, dar şi de profesorii interesaţi de perioada în care această „generaţie amînată” a scris şi a creat.

Dar cel mai mult timp a dedicat Lucian Valea lui George Coşbuc, conjudeţeanul său de la Hordou, poet clasic şi de primă importanţă în istoria poeziei româneşti, nu numai prin creaţia sa poetică, ci şi prin cea de traducător al unor mari opere de valoare ale lumii, cum ar fi, să menţionăm doar una, Divina Comedia lui Dante. Cu o răbdare demnă doar de cei pasionaţi de un lucru inestimabil şi mai ales de adevărul istoric, cercetarea lui Lucian Valea a plecat mai întîi de la biografia lui George Coşbuc, urmărîndu-i în prima sa carte despre viaţa poetului bistriţean paşii acestuia prin ţară şi străinătate, corespondenţa şi modul de viaţă dus de acesta. S-ar putea spune că nu există zi din viaţa lui George Coşbuc pe care, cu acribie, Lucian Valea să nu o fi consemnat mai întîi în cartea Pe urmele lui George Coşbuc, apărută în 1986, la Editura Sport-Turism, şi apoi în celelalte dedicate şi operei poetice a acestuia, Coşbuc în căutarea universului liric, Albatros, 1980, ori George Coşbuc: viaţa şi opera, vol I, Dacia, 1987, completată apoi cu Viaţa lui George Coşbuc, Limes, 2012, una din cele mai complete biografii dedicate lui George Coşbuc, biografie, din păcate, ne-utilizată de cei care predau în şcoli sau universităţi viaţa acestui important poet român de început de secol XX. Acest mod de cercetare a vieţii şi operei unui pot este exemplar, iar Lucian Valea, pe lîngă opera sa poetică, una ce „se înscrie în generaţia sa drept una de prim rang”, cum scrie Miron Blaga, nu poate fi dat uitării, măcar pentru acest aspect al creaţiei sale. Însă faptele posterităţii sale, privind în presa acestui timp, dar şi în menţiunile bibliografice legate de viaţa şi opera lui George Coşbuc, ne justifică părerea că Lucian Valea este mai curînd un scriitor uitat sau pe cale de a fi uitat. Şi această îndoială, legată şi de o speranţă a repunerii în circulaţie a operei lui Lucian Valea, mi-o oferă preocupările celor de la Bistriţa, în special ale lui Mircea Măluţ şi Ioan Pintea, care i-au editat cinci volume de Opere aparţînînd lui Lucian Valea. Aici fiind incluse doar un volum dedicat poeziei, altul dedicat unor personalităţii ale culturii române, sub titlul Oameni pe care i-am iubit, iar trei volume dedicate vieţii şi operei lui George Coşbuc. Lipseşte din această primă serie de reeditare a creaţiei lui Lucian Valea, opul Generaţia amînată, o altă carte pentru copii, publicistica şi corespondenţa, una foarte interesantă în ceea ce a însemnat lumea în care acest scriitor de factură clasică şi modernă a trăit. În modul de conservare a memoriei pe care poetul şi preotul Ioan Pintea, în funcţia sa de director al bibliotecii bistriţene o face cu asupra de măsură, transformînd oraşul Bistriţa într-un adevărat muzeu al literaturii române contemporane, ne poate da o speranţă în ceea ce înseamnă lupta împotriva uitării unor scriitori. Exemplele de scriitori importanţi, plecaţi în ultima vreme dintre noi, sunt nenumărate, încît măcar la centenarul naşterii lor, aşa cum facem acum cu Lucian Valea, scriitor a cărui operă merită repusă în valoare, să facem un gest de aducere aminte şi recunoaştere a existenţei lor.

Poezia lui Lucian Valea, cea de început, din anii juneţii, marcată de sentimente puternice faţă de ceea ce trebuia să însemne la acea vreme „a fi român”, expuse într-o formulă tradiţionalistă, dar şi cea de după treizeci de ani, în deplină maturitate, cînd a revenit în peisajul liric românesc, în 1972, cu Întoarcerea lui Don Quijote, cu ecouri memorabile în presă, de la cele semnate de Şerban Cioculescu sau Mircea Iorgulescu, Laurenţiu Ulici sau Cornel Regman, Alexandru Dobrescu şi Petru Poantă, Al. Călinescu şi Ioan Holban, Lucian Vasiliu, este a unui poet ce ştie să aşeze cuvintele în stări poetice iscate din trăiri comune, unele bucolice, altele de conjuncturi sociale trăite cu demnitatea celui ce, pierzînd atît de mult, nu mai poate ceda nimic şi mai ales în faţa nimănui. Răzbate din poezia sa o demnitate pe care numai respectul faţă de cuvîntul scris cu responsabilitate ţi-o conferă. Poezia lui a avut un gen anume de cititori, care chiar rezonau la ceea ce găseau în astfel de comunicare, mai ales acolo unde simplitatea conferea şi valoare literară textului poetic. Exigenţa în faţa textului scris venea din rigoarea la care Lucian Valea nu renunţa niciodată. Antologia aniversară, alcătuită de poet în preajma vîrstei de şaizeci de ani, cu o selecţie foarte dură, dar şi cu o serie de poezii noi, Autoportret în timp, apărută în 1983, la Junimea, cît şi Jucătorul de cărţi, pregătită de poet pentru o editură din Timişoara, apărută mult mai tîrziu, în 2004, la Limes, ne arată un poet care a trecut de la comoditatea versului de factură clasică la cel de substrat modern şi limbaj de înnoire a discursului poetic. Lucian Valea ţinea foarte mult la statutul lui de poet, de scriitor, încît felul lui de a-şi trăi viaţa numai din ceea ce-i va fi oferit scrisul îl poate, şi prin calitatea operei sale, aşeza în rîndul scriitorilor adevăraţi, dedicaţi scrisului şi vieţii în mijlocul literaturii. A demonstrat-o şi în cărţile sale de istorie literară, de memorii, dedicate unor importanţi scriitori, dar şi unor oameni care au avut ca pasiune principală literatura, aşa cum putem vedea în Oameni pe care i-am iubit, Alţi oameni pe care i-am iubit, dar mai ales în Generaţia amînată şi în Viaţa lui George Coşbuc.

La o sută de ani de la naştere, scriitorul Lucian Valea, prin opera sa de reală valoare literară, îşi merită locul în memoria timpului, cea care nu este alta decît a celor care încearcă să lupte împotriva uitării.



 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Încă o parohie vacantă în Botoșani, se caută preot pentru aproape 160 de familii!

Vineri, 12 Aprilie 2024
762

Mitropolia Moldovei și Bucovinei a actualizat vineri, 12 aprilie 2024, lista cu parohiile vacante pentru care pot opta pentru transfer doar preoții din cadrul Eparhiei Iașilor care întrunesc ...

Poarta Focșanilor. Ce se întâmplă cu Moldova în caz de război?

Vineri, 12 Aprilie 2024
415

Ce se întâmplă cu Moldova în cazul unui război cu RusiaIstoricul dărăbănean Dorin Dobrincu a consemnat zilele trecute pe Facebook două declarații îngrijorătoare pen...

Olimpicii din ”Laurian”: Pasiunea pentru geografie aduce performanță școlară!

Vineri, 12 Aprilie 2024
503

Geografia, știința care studiază Pământul, s-a dezvoltat ca o disciplină cuprinzătoare care încearcă să înțeleagă Pământul cu toate complexitățile sale naturale ș...