de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Există o confuzie care, întreținută cu bună știință, tulbură foarte multe dintre discuțiile actuale din spațiul public românesc. Este confuzia dintre idei și ideologie.
De fiecare dată când am încercat să apăr niște idei (autonomia universității, libertatea de expresie, egalitatea în drepturi), mi s-a replicat, până la plictis, de pe conturi reale sau false, că sunt „progresist”, „marxist”, „bolșevic” și așa mai departe. Răspunsul a fost mai mereu unul mediocru și profund ideologic. Nu poți polemiza cu cineva care știe deja totul.
Ce înseamnă asta? Înseamnă că mass media și internetul au oferit multora iluzia că participă cu idei la dezbateri, când de fapt cei mai mulți dintre practicanții spațiului public flutură doar niște slogane ideologice.
Care este diferența dintre cele două? Atunci bunăoară când aperi teologia augustiniană, simbolismul literar, imperativul categoric kantian sau teoria sociologică a lui Max Weber, o faci în spiritul unei dezbateri raționale, în care întrebările nu sunt neapărat urmate de răspunsuri satisfăcătoare.
Schimbul de argumente se bazează pe asumarea propriilor limite (știu că nu știu totul) și pe curiozitatea de a descoperi răspunsuri punând întrebările potrivite. Într-o asemenea dezbatere polemică, întrebarea este fundamentală, răspunsul este secundar. Iar cel care apără o teorie împotriva altora (eu prefer de pildă deconstrucția lui Derrida în detrimentul hermeneuticii când e vorba de textul filosofic), știe că poziția sa e limitată, relativă și falsificabilă, știe deci că nu se află în posesia vreunui adevăr absolut.
În schimb, ideologia este o modalitate de sărăcire și pervertire a dezbaterii de idei, pentru a o reduce la un război al adevărurilor absolute. O ideologie este un sistem de idei care are pretenția nu doar că explică întreg realul conform unui principiu unic și în funcție de un ideal, ci și că oferă modalități practice de atingere a acestui ideal.
O ideologie are răspunsurile gata făcute, în vreme ce întrebările sunt pur retorice. Răspunsurile sunt derivate ele însele din niște valori și credințe de nezdruncinat. Iar cei care nu aderă la acest set de răspunsuri sunt considerați dușmani ai ideologiei apărate.
Prin urmare, ideologia nu este polemică, ea este conflictuală și, la limită, războinică. Ambiția ei ultimă este să-l reducă pe celălalt la neant, să-și impună adevărul și să instaureze o unanimitate socială în jurul propriilor valori.
Ideologia este modul în care cele mai prețioase idei și întrebări ale umanității au fost simplificate și aplatizate, astfel încât să devină niște răspunsuri gata făcute, gata digerate, numai bune de pus pe limba oricui nu știe sau nu are nevoie să gândească prea mult. În momentul în care un asemenea interlocutor te-a tratat cu ceva care se termină în „-ism” sau „-ist”, trebuie să ne fie foarte clar că s-a terminat dezbaterea de idei și a început războiul ideologic.
Sugestia mea este deci să fim foarte atenți la asemenea alunecări: atunci când de pildă apărăm studiile de gen în universitate împotriva intruziunii politice, o facem în numele unor principii și valori care definesc libertatea cercetării academice și autonomia instituției universitare. În același fel trebuie să apărăm universitatea împotriva oricăror interdicții care ar viza, să zicem, științele politice, studiile europene, teologia, chiar filosofia, pe care vreun regim politic stupid și efemer le-ar vrea suprimate.
În schimb, atunci când suntem de acord cu desființarea, prin intervenție politică, a unui câmp de studii în universitate, trebuie să fim conștienți că ne aflăm în plină ideologie. Că suntem, altfel spus, partizanii unei politici care are pretenția de a oferi toate valorile, toate răspunsurile și toate planurile de acțiune pentru a ne conduce spre lumea ei ideală.
Iar acesta e primul pas spre teroare.