de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
În vreme ce noi dezbatem, la iniÈ›iativa unui senator mediocru, despre riscul ca un băiat îmbrăcat în fată să intre în toaleta fetelor, în jurul nostru se petrec tragedii pe care nici nu ni le putem imagina È™i despre care suntem incapabili să vorbim.
Dacă milioane de români au plecat din È›ară în ultimii ani, trebuie să fim conÈ™tienÈ›i că ei nu au făcut-o doar pentru că nu le ajungeau banii. Oamenii au fost săraci È™i înainte, vreme de decenii sau secole, dar pentru asta nu È™i-au părăsit casele È™i pământurile. Au făcut-o pentru că au devenit inutili. Pentru că nimănui în România nu-i mai păsa de ei.
Da, România este o È›ară în care autorităților (de la preÈ™edinte È™i prim-ministru până la primarul din sat), nu le pasă de o mare parte din populaÈ›ia țării. Atunci când din È›ară au plecat olimpici, medici, ingineri, IT-iÈ™ti, dar È™i zidari È™i instalatori, asistente È™i îngrijitoare, prostituate È™i copii ai străzii, se cuvine să fim conÈ™tienÈ›i că ei nu au făcut-o pentru bani: sigur, veniturile sunt discursul cel mai la îndemână, dar nu de bani duceau în primul rând lipsă toÈ›i aceÈ™ti oameni: ci de respect, de atenÈ›ie. România de astăzi este societatea în care un român din patru nu înseamnă nimic pentru ceilalÈ›i. În care ne putem debarasa fără ezitare de absolut oricine, fără regret È™i fără ezitare, fără să-i întrebăm pe cei care pleacă de ce o fac, fără să ne mai pese o singură clipă de dramele sau tragediile individuale È™i colective.
Am întâlnit în aceste zile o femeie care a fugit din România împreună cu cei cinci copii, pentru că nenorocitul de stat român nu a putut pedepsi tatăl care viola una dintre fetiÈ›e. Iar mama È™i-a luat toÈ›i copiii È™i a plecat în Belgia, dacă nu să-È™i găsească dreptatea, măcar să scape de efectele devastatoare ale nedreptății. Am întâlnit femei cu copii care au fost alungate de acasă pentru că È™i-au urmat iubirea vieÈ›ii, care i-a trădat pe toÈ›i È™i a devenit un infractor. Am întâlnit tineri care s-au stabilit în Belgia, dar fraÈ›ii sunt în Italia, tatăl în Anglia, iar mama rămasă în Moldova.
Ce îi uneÈ™te pe toÈ›i aceÈ™ti oameni? Nedreptate, abuzul, dispreÈ›ul unui stat care a devenit indiferent È™i monstruos cu toÈ›i cetățenii lui. Un stat care îÈ™i urăște visceral cetățenii È™i se bucură când scapă de cei care îi reclamă dreptate. Este un stat profund nedrept, pentru că toate concursurile È™i examenele È™i angajările sunt nedrepte, pentru că totul se aranjează, totul se trafichează, totul e pe pile È™i influență. Pentru că nici măcar justiÈ›ia nu mai face dreptate, pentru că atunci când încearcă să ajute oameni, tribunalul ajută călăii, nu victimele.
Și atunci oamenii, lipsiÈ›i de apărare, lipsiÈ›i de orice posibilitate de a vorbi, de a se revolta, de a găsi dreptate, nu au de ales È™i pleacă: în Belgia, în Anglia, în Spania sau în Italia, nu o duc neapărat mai bine, dimpotrivă, suferă uneori ca niÈ™te câini în chirii insalubre È™i cu salarii nesigure: dar măcar nu sunt batjocoriÈ›i.
Iar soluÈ›ia nu este de a-i mitui ca să se întoarcă în È›ară. Nu le trebuie miile de euro promise de niÈ™te îmbuibaÈ›i. Ei vor doar să fie respectaÈ›i È™i să È™tie că trăiesc într-o societate dreaptă.
Până ce România nu va deveni o societate dreaptă, oamenii vor continua să plece, să fugă din calea nedreptăților cotidiene, indiferent câte măriri de salariu li se vor promite.