de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Care pot fi soluțiile la derivă morală în care se află societatea românească? În spațiul restrâns al acestui text, putem identifică două asemenea soluții, amândouă dependențe de voința și acțiunea politică.
Prima soluție, pe termen lung, este educația. O reforma în profunzime a sistemului educativ din România (de la grădiniță la doctorat, trecând prin învățământul profesional și cel continuu, de-a lungul întregii vieți) este un proces care se poate întinde pe mai multe generații și ale cărui rezultate nu sunt de așteptat înainte de 2030-2040, asta în cazul fericit în care acest proces s-ar declanșă imediat și cu toate forțele societății mobilizate pentru reușită lui. Ceea ce este însă destul de puțin probabil, văzând starea corpului didactic de azi și a universităților care pregătesc profesorii. Multă vreme s-a dat vina pe salariile mizere din învățământ. Azi, ele sunt mai decente, fără însă ca această decență să fie vizibilă în alfabetizarea intelectuală și morală a tinerelor generații. Dimpotrivă, evaluările interne și internaționale depun mai degrabă mărturie pentru scăderea calității actului educațional.
A două soluție este dreptul. Normă juridică este, în principiu, codificarea în sistemul de drept a valorilor morale pe care le împărtășește o societate la un moment dat. Văzând însă modul în care s-a legiferat în ultimii ani în favoarea corupților, hoților, infractorilor în general și în detrimentul victimelor, trebuie să ne punem neapărat întrebarea dacă nu cumva furtul, fraudă sau minciună au devenit valori dominante în societate, pentru că un partid dominant a legiferat în spiritul acestora, sau dacă societatea are totuși niște valori pozitive (adevărul, dreptatea, demnitatea), numai că niște politicieni veroși, însă minoritari ca număr, au reușit să înșele vigilență unui popor întreg și au legiferat împotrivă valorilor acestui popor.
Așa cum arată peisajul politico - juridic din România în acest moment, nu cred că putem da un răspuns categoric la această întrebare. Avem nenumărate exemple care dovedesc că tocmai cei chemați să aplice legea și să vegheze la respectarea ei (magistrați, polițiști, jandarmi etc.) se regăsesc azi în cazurile cele mai grave de corupție. Asta fără să mai vorbim de mulțimea de parlamentari cu dosare sau griji penale care lucrează ei înșiși la construirea edificiului de legi în care trăiesc locuitorii acestei țări.
Observăm, așadar, că pe întreg traseul care pornește de la sursă valorii morale, urcând înspre codificarea ei juridică în guvern și parlament și, de acolo coborând înapoi în societate prin păzitorii ei, pe tot acest traseu fiecare actor chemat să vegheze la respectarea valorilor care fac posibilă viață împreună suferă de grave carențe de integritate morală.
Să luăm cazul de la Iași. Mărturia primarului violator a avut valoare de spovedanie publică, iar numeroși dintre consătenii lui l-au "iertat", considerând că "greșeală" lui a fost cel mult o rătăcire de moment, nimic mai mult. Dar au dreptul acești consăteni să-l ierte? Adică pot ei să se constituie în instanță de judecată morală și, prin asta, instanță de judecată în general? Poate, apoi, partidul din care face primarul să fie o altă instanță de judecată? Nu cumva asistăm la un conflict de valori și de drepturi? Nu cumva "omenia", hărnicia sau succesul politic al primarului intră în conflict și șterg cumva din păcatele de odinioară ale primarului? Cel puțin oamenii asta pretind. Și tot ei mai pretind că virtuțile primarului au fost puse la grea încercare de viciile unor fete de moravuri ușoare (așa cum, în treacăt fie spus, virtuțile primarului de la Târgu Mureș au fost și ele abuzate de imoralitatea membrilor unei etnii).
Cine și după ce criterii trebuie să judece asemenea conflicte? Legea, doar legea.
Pentru a răspunde la aceste întrebări, teoreticienii dreptului au decis să propună diferite ierarhii ale drepturilor omului. Pentru unii dintre ei, există patru feluri de drepturi, în această ordine: absolute, condiționale (sau obișnuite, cu protecție depinzând de unele situații), virtuale și de solidaritate. Voi spune două cuvinte doar despre cele dintâi, că să arăt că există un nucleu dur al drepturilor omului de la care nu se poate face niciun fel de excepție, pentru că ele constituie ceea ce este ireductibil în ființă umană. Acest nucleu cuprinde: a) dreptul la viață; b) interdicția torturii; c) interdicția sclaviei; d) non-retroactivitatea legii penale. Așa cum puteți vedea, în toate este vorba nu doar de viață umană, ci și, mai ales, de demnitatea vieții umane.
Mințile luminate ale dreptului ne spun că viață nu poate fi separată de demnitatea ei. Că nu există viață în tortură, sclavie, rele tratamente și supunere. Și că nu există crimă mai mare decât a smulge vieții această demnitate, reducând ființă umană la a fi un sclav, la simplu obiect al traficului sau al poftelor altor oameni. Aceste crime sunt, sau trebuie să fie, imprescriptibile. Nu poți fi absolvit niciodată de vina de a fi ucis un om, de a fi torturat un om, de a fi traficat și exploatat ființe umane lipsite de ajutor. Iar dacă asta se întâmplă, dacă legea penală dintr-o țară permite ca asemenea crime să fie trecute cu vederea sau relativizate, atunci tot edificiul dreptului și al dreptății din acea țară se clatină. Și toate valorile ei se răstoarnă. Pentru că, încă o dată, nu exista nimic, în om sau în afara lui, deasupra demnității vieții sale. Nici funcția politică, nici realizările ca primar, nici câștigul financiar, nimic.
De aceea, din punctul de vedere strict al dreptului și al dreptății, ceea ce a făcut primarul din comuna ieșeană nu poate fi pus în comparație cu nimic. Realizările lui ca primar nu valorează nimic dacă le pune în balanță cu faptul de a fi redus doua minore la stadiul de obiecte sexuale, lipsindu-le de libertate și supunându-le torturii fizice și psihice. Iar dacă sătenii nu înțeleg asta, pentru că sunt săraci, pentru că sunt săraci cu duhul, needucați și manipulați, atunci sistemul de drept și conducătorii politici trebuie să-i facă să înteleagă asta în modul cel mai exemplar, aplicând legea în modul cel mai riguros și mai aspru cu putință. Nimeni, nici măcar un primar, cu atât mai puțin un primar, nu are dreptul să distrugă demnitatea unor semeni folosindu-se de forța fizică, de puterea politica sau de resursele financiare abundente de care dispune.
Aici este punctul de maximă intensitate și complicație în care ne aflăm acum. Nu este vorba de faptul că se comit crime și atrocități. Desigur, e de dorit ca numărul lor să se diminueze și noi toți trebuie să veghem ca ele să se întâmple cât mai rar. Dar dacă ele se produc, atunci societatea trebuie să aibă anticorpi care să intervină urgent pentru salvarea fizică și psihică a victimelor, pentru repararea rănii umane și sociale, pentru reducerea suferinței și eliminarea cruzimii, pentru pedepsirea exemplară a celor vinovați. Iar asta se poate face, așa cum am spus la început, pe două căi, una cu efect pe termen lung, alta cu efect pe termen scurt: educația, astfel încât cetățenii să aibă conștiința exactă a demnității vieții lor și a semenilor și să împiedice orice atentat la demnitate; sistemul de drept, care să sancționeze rapid, proporțional și neechivoc asemenea crimei.
Dacă cele două mecanisme, educațional și juridic, nu funcționează, între ele se cască un spațiu tot mai larg nu doar pentru alte atrocități, pentru cruzime și tortură, dar și pentru indiferență ori pentru relativizarea și acceptarea acestora, împingând tot mai mulți dintre membrii societății înspre monstruozitate, așa cum e cazul susținătorilor primarului ieșean sau al celor ai primarului din Târgu Mureș.