de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Domnul Hari Bucur-Marcu face o serie de observații foarte pertinente despre irelevanța cunoașterii (cu deosebire a cunoașterii științifice) în societatea românească. Domnia-sa pleacă de la constatarea foarte simplă că deși ne aflăm în prima treime a lumii ca populație și în primul sfert al lumii ca venit anual brut, nicio universitate românească nu reușește de ani buni să intre în primele 500.
Împărtășesc concluzia domnului Bucur-Marcu, după care nici economia, nici cultura și nici civilizația românească nu se bazează pe cunoaștere teoretică și aș duce-o mai departe spunând că există chiar o ruptură între cunoașterea produsă de universități și instituțiile de cercetare, pe de o parte, și politicile publice, pe de altă parte.
Aș mai putea spune că politicile publice nu se elaborează și nu se aplică în conformitate cu o cunoaștere sau o expertiză produsă în locurile care produc tradițional cunoașterea. Că puterea politică își construiește deciziile pe cu totul alte surse decât cunoașterea academică: mass-media, servicii de informații, centre de reflecție, date instrumentate, statistici îndoielnice. În principiu, în fiecare domeniu major de intervenție guvernamentală ar trebui să existe o mobilizare a celor mai competenți dintre oamenii acelui domeniu, indiferent dacă ei sunt afiliați politic sau nu la vreun partid.
Societățile dezvoltate se dezvoltă tocmai pentru că știu să incorporeze în mod permanent și progresiv cele mai avansate cunoștințe pe care le produce mediul academic și științific din țara respectivă. În economie, energie, transporturi, mediu, educație, sănătate, finanțe, apărare, agricultură, inteligență artificială, digitalizare etc. se produce o cantitate uriașă de cunoaștere cu scopul de a contribui la îmbunătățirea vieții oamenilor și la dezvoltarea societății în ansamblul său. În toate aceste societăți e de la sine înțeles că nicio decizie majoră implicând viața oamenilor nu poate fi luată fără consultarea celor mai buni cercetători din domeniul respectiv.
De asemenea, în societatea cunoașterii, dezvoltarea economică are drept activitate principală producția și difuzarea de cunoaștere, fie prin investiții masive în domeniul cercetării, fie prin asocierea cercetătorilor la politicile publice.
În societățile cunoașterii misiunea permanentă a fiecărui cetățean și cu atât mai mult a guvernanților este învățarea. Învățarea formală și non-formală, curiozitatea, capacitatea de a-ți recunoaște limitele propriilor cunoștințe și de a le îmbogăți prin lectură sau studiu ori prin apelul la profesori și cercetători.
Nu ne putem însă imagina dezvoltarea societății românești câtă vreme cele mai multe dintre universitățile românești funcționează într-un regim de putere feudal și într-o mediocritate care nu le permite să participe la proiecte de mare impact societal. Voi vorbi într-un alt text despre slaba prezență a universităților românești în cooperarea internațională și în proiectele foarte importante care produc plusvaloare științifică și dezvoltare socială.
Dar pentru moment voi sublinia acest paradox românesc care face ca atunci când universitățile și puterea s-au aliat, au făcut-o pentru ca rectorii sau profesorii să devină oameni ai puterii și să folosească puterea politică pentru a-și întări poziția discreționară în universități și în societate, nicidecum pentru a stimula cercetarea și cunoașterea științifică. Alianța putere-cunoaștere a fost mereu folositoare celei dintâi și mereu dăunătoare cunoașterii și științei. Universitatea a devenit anexă a puterii politice și prea puțin spațiu de creație și de dezvoltare socială.
De aceea, dacă vreme să ne înscriem în rândul societăților cu pretenții la dezvoltare, o schimbare de proporții trebuie să se producă și în politicile construite pe ignoranță, dar și în universitățile cu conducere politică.