de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Am locuit vreme de patru ani în Belgia și la fiecare sfârșit de săptămână când ne permitea vremea, călătoream prin satele și orașele belgiene. Și nu numai belgiene, ci și olandeze, germane, franceze sau luxemburgheze. Preferam de multe ori să părăsim autostrăzile pentru a rătăci prin satele liniștite din Valonia sau din Flandra, din Normandia sau din Renania, ca să nu mai vorbesc de minunatele provincii olandeze. Și în toate localitățile prin care am trecut, am văzut ordine, am văzut curățenie, am văzut grijă pentru binele oamenilor de acolo și grijă pentru bucuria trecătorilor. Străzile sunt corect asfaltate, trecerile de pietoni clar marcate, radarele fixe atent semnalizate, gunoaiele adunate selectiv, iarba întreținută, râurile curate, monumentele reabilitate.
Am văzut peste tot administrații locale care își fac treaba, indiferent dacă am trecut prin sate și orașe mai bogate ori mai sărăcăcioase. Am văzut mereu și mereu o grijă nesfârșită pentru bunurile publice și pentru banul public. Am văzut însă mai ales oameni senini și calmi, mândri de locurile lor și atenți cu oricine îi vizitează.
Și mi-am dat seama, uneori dureros de izbitor, că acolo oamenii au făcut o înțelegere cu aleșii lor ca să aibă împreună grijă de locurile în care trăiesc și să lucreze împreună pentru o viață mai bună. Pentru că lucrurile publice, școala, dispensarul, sala de sport, bisericile, străzile și trotuarele, pistele pentru biciclete și parcurile curate dau măsura unei vieți reușite. Nu vila opulentă în culori stridente, nu mașinile luxoase și gardurile de doi metri.
Ceea ce vreau să vă spun, dragi concetățeni și dragi prieteni, din București până în Botoșani și din Constanța până în Baia Sprie, este că toate aceste lucruri nu mai au de ce să ne întristeze și că nu mai avem motive să ne resemnăm.
O vreme am dat vina pe sărăcie și pe lipsa fondurilor: dar am văzut cum primarii și neamurile lor din primării și-au dublat ori triplat salariile, lăsând școlile și dispensarele fără materialele de bază. Apoi am dat vina pe nepricepere: dar am văzut că se poate, sunt oameni deștepți și cinstiți cam peste tot acum, nu mai suntem obligați să votăm aceiași baroni locali analfabeți și aceiași primari îmbuibați care mint de trei sau cinci mandate și nu fac nimic. În sfârșit, s-a dat vina pe „cei de la centru” și ni s-a spus să votăm cu ai lor, că în felul ăsta fac rost de gaz, apă sau de bani pentru școală. Și au mințit îmbogățindu-se din bani publici și îmbogățind partidul și televiziunile de casă.
Oameni buni, satele și orașele noastre gem sub buruieni, murdărie, neglijență și bătaie de joc. Râurile noastre sunt blocate de peturi, pe toate lacurile plutesc gunoaie, pe ulițe ne înghite noroiul când plouă și praful când dă soarele.
Dar de ce mai trebuie să suportăm asta? Nu a fost de ajuns treizeci de ani? Am îmbătrânit lăsându-ne prostiți și resemnându-ne că nu se poate schimba nimic. Ne-au plecat copiii și prietenii din țară pentru că nu mai puteau îndura batjocura și condițiile vieții de zi cu zi de aici și noi stăm acasă din nou? Dar cum credeți că îi vom readuce printre noi stând cu mâinile în sân? De ce vi se pare că ne vor crede când vom spune că „nu s-a putut”, că „nu am avut de ales”? De ce trebuie să ne fie rușine cum arată orașele și satele noastre când ne vin rudele ori prietenii străini din alte țări? Ce scuze mai avem? Că sunt corupți? Da, dar nu toți. Că nu sunt bani? Ba sunt. Că nu are cine? Ba are cine. Că nu avem cu cine vota? Ba avem. Și noi ce am făcut ca să schimbăm toate astea?
O dată la patru ani (mult prea rar dacă mă întrebați pe mine), îi putem trage cu adevărat la rost pe cei care sunt în slujba noastră în primării și consilii județene. Să le aducem aminte că ei depind de noi și nu noi de ei, să le aducem aminte că le-am dat un mandat să ne facă viața mai bună, un mandat pentru care trebuie să facă orice le stă în putință, nu să ne mintă cu partidul sau cu alte fabulații.
Diferența dintre satele și orașele românești și cele din Belgia, Olanda sau Germania nu este de fonduri, ci de atitudine. Pentru că acolo, în primul rând, oamenii se duc la vot tocmai ca să-și poată trage la răspundere pe urmă aleșii. Și pentru că un primar este cu atât mai responsabil, cu cât este votat (el sau contracandidații lui) de mai mulți cetățeni. Dacă la doar 20% dintre oameni le pasă de vot, primarului de ce i-ar păsa de oameni?
Toate acestea sunt motive suficiente ca să merg duminică să votez pentru aleșii locali. Deoarece, până una-alta, de ei depinde asfaltul și canalizarea de pe strada mea, siguranța și confortul meu, al familiei și al vecinilor mei, pentru că de ei depinde viața mea în fiecare zi. Și vă îndemn să mergeți la vot pentru că, dacă votați – oricine ar câștiga acolo unde locuiți – veți avea dreptul constituțional de a cere socoteală celor aleși pentru faptul că ați votat.
Iar dacă nu votați, nu vă așteptați să contați. E simplu.