de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Ratarea noastră continuă. Aceasta nu mai e o întâmplare, nu e un joc politic, nu e nici măcar un blestem sau o fatalitate. E un fel de a fi, un destin care se scrie zi de zi sub ochii noÈ™tri, deliberat, cu migală.
Într-o zi ca asta e teribil de greu să mai crezi în viitorul acestei țări. Retrăim situaÈ›ii pe care le-am văzut de atâtea ori È™i înÈ›elegem că nu am învățat nimic din trecut, că nu am pregătit nimic în anii din urmă pentru ca viitorul să arate altfel decât ne e prezentul È™i că tot ce se întâmplă azi ne va închide È™i mai mult în cuÈ™ca propriilor neputinÈ›e, întârzieri È™i blocaje pentru decenii la rând.
Am sperat de atâtea ori în treizeci de ani încât ne e È™i teamă să mai sperăm, pentru că speranÈ›a a fost mereu batjocorită, a fost jucăria de cârpă în care au dat cu piciorul toÈ›i cinicii care au hotărât soarta acestei țări. Am îmbătrânit urât sperând È™i fiind luaÈ›i mereu de fraieri că am îndrăznit să sperăm la o È›ară mai bună È™i mai dreaptă.
Probabil că a venit timpul să încetăm a mai spera pur È™i simplu È™i să procedăm altfel: să ne înfuriem È™i să ne facem alte planuri, pe termen lung. Să decuplăm ratarea țării de ratarea noastră.
Dar cum arată oare un viitor din care lipsește speranța?