de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Ratarea noastră continuă. Aceasta nu mai e o întâmplare, nu e un joc politic, nu e nici măcar un blestem sau o fatalitate. E un fel de a fi, un destin care se scrie zi de zi sub ochii noștri, deliberat, cu migală.
Într-o zi ca asta e teribil de greu să mai crezi în viitorul acestei țări. Retrăim situații pe care le-am văzut de atâtea ori și înțelegem că nu am învățat nimic din trecut, că nu am pregătit nimic în anii din urmă pentru ca viitorul să arate altfel decât ne e prezentul și că tot ce se întâmplă azi ne va închide și mai mult în cușca propriilor neputințe, întârzieri și blocaje pentru decenii la rând.
Am sperat de atâtea ori în treizeci de ani încât ne e și teamă să mai sperăm, pentru că speranța a fost mereu batjocorită, a fost jucăria de cârpă în care au dat cu piciorul toți cinicii care au hotărât soarta acestei țări. Am îmbătrânit urât sperând și fiind luați mereu de fraieri că am îndrăznit să sperăm la o țară mai bună și mai dreaptă.
Probabil că a venit timpul să încetăm a mai spera pur și simplu și să procedăm altfel: să ne înfuriem și să ne facem alte planuri, pe termen lung. Să decuplăm ratarea țării de ratarea noastră.
Dar cum arată oare un viitor din care lipsește speranța?